vineri, august 6

My last day of work

Sunt la finalul unei luni in care am facut "tot ceea ce putea face un PR junior", dupa cum "sefa" mea mi-a spus. Am ajutat la organizarea unui eveniment, am sunat la jurnalisti, am facut monitorizari de mi-au sarit capacele si multe altele.

Sunt multe lucruri pe care mai trebuie sa le invat despre agentii si companii, despre modul meu de lucru, mai am multe de invatat despre mine insami. Si cum sa manage myself.

Dar nu e grav. Sunt pe drumul cel bun. Si cred, chiar cred ca...I can do it. I even can be good at it. Oh, yes I can! :)

Ma aflu intr-o stare bizara, cu valuri de regret, ca poate ma implicam mai mult, multumire, ca am invatat multe, entuziasm, ca ma asteapta in sfarsit vacanta, un pic de tristete, ca nu se stie cand si daca ma mai intorc vreodata aici.

Ei bine, imi dau seama cat de exagerat era sa cer ce vroiam eu in prima mea zi. Si asa, imi scad asteptarile si ma simt un pic mai aproape de realitate. Si asta imi place, pt ca eu si realitatea interactionam un pic mai dificil...

Cam asta a fost cu practica mea minunatata. A fost foarte bine, pana la urma. Inca o zi si apoi...
Vacantaaaaa

duminică, august 1

Still Bucharest in my mind

este atat de ciudat sa mergi si sa mergi si sa nu intalnesti niciodata macar un chip cunoscut. nu neaparat sa cunosti si omul, doar chipul sa iti fie familiar. intr-un oras al tuturor posibilitatilor, descopar oameni foarte bogati si alaturi de ei, oameni extrem de saraci. ce e drept, in orice oras "provincial", nu iti este dat sa vezi la tot pasul acest contrast innebunitor. si vile si oameni si masini de lux, iar pe partea cealalta a strazii, oamenii dorm, intinsi pe cartoane sau pe trepte. nu se intampla la periferie, nu. se intampla in centru. si ma intreb daca peste tot in lume e asa. oare in manhattan sunt cersetori? are si el oameni ai strazii?

ma plimb, pictez, ascult Gotan si altele si meditez la nemurirea sufletului. Citesc despre vaci mov si o revolutie in marketing. tin geamurile larg deschise, ca sa aud masinile de pe bulevard si ca sa iasa mirosul de mancare din casa. A, da, gatesc.

La geamuri, este un fel de pervaz mai lung intre etaje, astfel incat sa nu pot vedea geamul celui de dedesubt sau de deasupra. despre cel din dreapta nici nu mai vorbesc. si imi amintesc cum arunca dora seminte de cirese la mine in balcon...eh, alte vremuri.

Exista o cladire abandonata, undeva vizavi. Cica a fost un minister acolo pe vremea lui Ceausescu. Dar acum, e doar o cladire parasita. Binenteles, s-ar fi putut face o cladire de birouri, s-ar fi putut intrebuinta cumva. dar nu. statul a uitat-o si nu m-ar mira daca as afla ca nimeni n-a mai intrat acolo de douazeci de ani. dar totusi, ceva s-a intamplat cu ea. exista doua boxe, scoase pe un geam, pe la etajul doi. e singurul semn de evolutie in istoria ei. si aceste doua boxe mititele anunta cand e fix. cum? canta oda bucuriei. asadar, din ora in ora, ascult oda bucuriei, venind din cladirea parasita.

pana mai deunazi, as putut crede ca acolo se ascunde tovarasul dictator. si ca lui poate ii place oda bucuriei si de asta si-a setat asa ceasul. dar acum ca l-au dezgropat si au aflat ceea ce cu totii stiam deja, nu mai pot crede intr-o legenda urbana, care de altfel ar fi sunat foarte interesant...

Bucurestiul are o viata a lui. O viata care se trezeste tarziu in weekend.
Ieri dimineata, ma urcasem intr-un 137 ca sa merg la cumparaturi si am avut stupoarea sa vad numai batrani. in afara de doua-trei doamne-domnisoare de 30 de ani care mergeau sa isi cumpere haine pt servici, in rest erau numai batrani. Este adevarat ca multi au masini si probabil si mai adevarat ca mult pleaca in weekend la mare.

Ei bine, mi-am stabilit cateva obiective marunte, pentru ultima saptamana de zacut in acest oras, minunat si mizer: sa inchiriez bicicleta din Kiseleff, sa merg la Inception, sa merg in Militari (defapt doar shopping center ul de acolo :) ) sa cumpar Autan.

In materie de mancare, am gatit mai mult decat mi-as fi imaginat. In materie de pictat, astept sa imi vina inspiratia(vine disearacu autobuzul de 5.30). In materie de muzica... roots to grow, and wings to fly... In materie de bogati si saraci, ma uit, ma intristez si merg mai departe. Cica asa trebuie sa faci. Sa nu lasi sa te afecteze.

Despre internship, analizez, urmaresc miscarile celor din jur si inca incerc sa imi dau seama daca este de mine meseria asta, agentia asta, departamentul asta.

Despre vacanta, abia astept sa imi iau radacinile cu mine si sa zbor in Delta.

joi, iulie 29

Weird things happening to me

M-am apucat sa gatesc mancare indiana. Si ceea ce e cel mai aiurea e ca e addictive. Adica eu nu am mancat nimic serios astazi, pranz sau cina. Dar sunt la al treilea fel de mancare indiana si incerc sa imi promit ca dupa aceea ma apuc sa mananc din bunatatile extreeeem de picante pe care le-am gatit pana acuma. Mai am o multime de lucruri de invatat despre bucataria indiana(defapt..nu stiu nimic..). Pana acum gasesc niste condimente care trebuie puse mai in toate mancarurile, dintre care curry mi-a dat cele mai mari batai de cap. Pentru ca...e picant. si nu iti dai seama chiar imediat ce gusti ca e picant, ci cand inghiti. Timp in care eu mai puneam o lingurita de condiment in tigaie. Si apoi isi facea efectul, iar eu regretam amarnic..
Dupa un orez si un chickpeas, aka naut, ma aventurez si la un pui cu iaurt, care sper eu ca le va stinge pe celelalte doua. Apoi o sa mai fac si vreo 2 naan si cumintica, am sa mananc timp de vreo ora toate nebuniile pamantului :))

I just love cooking!

luni, iulie 19

Chestiuni de subconstient..

Luati loc pe acest scaun, va ofer si o cafea? Proaspata si aromata, da.
Acum, ia spuneti-mi: nu-i asa ca va doriti o masina noua?

duminică, iulie 18

Passions

Iata ca e vacanta. Si desi fac un internship destul de interesant, imi ramane totusi o groaza de timp liber. PE care incerc sa il exploatez in cele mai dubioase moduri. Mi-am luat un set de acrilice si ma ambitionez sa pictez in ciuda lipsei mele crancene de talent. Azi am inceput sa pictez flori si mi-am dat seama ca asta e tot ce ma pricep sa pictez. SI mai ales floarea soarelui. O, da. Floarea soarelui is definetly my thing. Tata a zis sa evoluez, avand in vedere ca asta pictam si acu 4 ani [cand am mai avut o vara plina de veleitati artistice]. Dar m-am intors tot acolo. Si cred totusi ca am evoluat cumva, in arta mea fara de arta. Pentru ca le conturez altfel, le colorez altfel, dar eu sunt tot acelasi lucru. SI ceea ce pictez e ceea ce simt si gandesc. Ceea ce respir. Si se pare ca nu sunt nici mai mult, nici mai putin decat o floarea soarelui si eu.

vineri, iulie 16

Internship experience

Ma aflu acum de aproape o saptamana lucrand intr-un loc in care numai cu mintea puteam crede ca voi ajunge sa lucrez. Suntem intr-un birou, trei fete care incercam sa absorbim ceva din marea de cunostinte si tehnici ale celor doua mai mari si mai experimentate.
In ciuda brandului pe care il adooor si il iubesc de vrun an incoace (de cand citesc si carti de-ale intemeietorului...) vad ca dupa cortina lucrurile nu stau chiar asa cum par. SI ca lucrurile sunt minunate, dar ca ma asteptam de la mult mai mult. Mi-as fi dorit sa invat mai mult, sa mi se dea acces mai mare la informatii si libertatea sa fac mai multe chestii. Mi-as fi dorit poate, un pic mai multa incredere. Dar se pare ca e normal sa nu se intample asa de la inceput.

Cred ca sunt dezamagita pentru ca, asa cum am invatat din AIESEC, tot imi vine in minte expresia deliever on promises. Si vad fite nelalocul lor si lucruri care nu par atat de ok, pe cat ne spunea noua profa de publicitate sau pe cat am invatat eu ca ar trebui sa fie din AIESEC.

Citesc zilele astea o carte despre Starbucks. O companie care a ajuns in cativa ani de la 100 de magazine imprastiate prin cateva orasele din US la o multinationala care se intinde pe toate continentele. Cum au reusit? Si-au stabilit o viziune care ii inspira pe toti. Fiecare angajat este partener Starbucks si are voie sa se implice cat de mult vrea in dezvoltarea companiei. Unul dintre principiile lor este cel de a fi transparenti in ceea ce fac si de aceea, autorul a reusit sa faca cercetarea pentru cartea sa vorbind cu CEO si cu multe persoane de pe diverse pozitii, toti fiind foarte deschisi sa il ajute. Sunt uimita de cum s-a dezvoltat Starbucks focusandu-se pe oameni mai mult decat pe altceva.

Se spune ca Starbucks investeste mai mult in traininguri pt angajati decat pe publicitate, in fiecare an. Si adevarul e ca, daca mergi la ei si iti servesc o cafea fix pe gustul tau, cu zambetul pe buze, chiar nu ai nevoie sa auzi de la televizor de ei.

Calitatea oamenilor este cea care dezvolta orice companie. Sunt din ce in ce mai convinsa de asta, cand merg la shopping, cand fac un internship, un proiect in AIESEC cu licee... de fiecare data inteleg ca oamenii fac orice organizatie sa fie un loc in care iti doresti sa te intorci sau unul din care abia astepti sa pleci mai repede.

Cand o sa fiu eu mare si o sa am si eu trainee mei in departament stiu un singur lucru: o sa le dau un minim credit pt inceput. Cine stie, poate ca or merita.

duminică, iulie 4

Intrebare existentiala

Mi-a facut cadou Octav un set de pensoane din par de veverita.
Incerc sa gasesc pe undeva sa aflu daca veveritele alea au fost omorate pt parul lor valoros, sau doar au fost...tunse un pic.
Daca cineva stie, sa ma lamureasca si pe mine.
Altfel, voi dormi foarte prost la noapte...

joi, iulie 1

Desfaci atomul, in cautarea unui scop

Poate la o varsta prea inaintata pentru asa ceva, caut in totul din jurul meu un scop.

Intr-o reclama la sampon, intr-un videoclip al Rihannei, intr-o melodie de la Gotan Project, intr-o discutie contradictorie cu privire viziuni si idei despre viata si viitor. In fiecare concept pe care il intalnesc, caut un scop, ma intreb daca intr-o lume...minimalista, acel concept si-ar merita locul sau am putea trai foarte fericiti si fara de el.

Ma gandesc la viitorul meu. De PR sau de om de publicitate (Doamne-ajuta!)
Ce o sa fac eu? O sa fie niste instrumente pentru a creste niste cifre, pentru a atinge niste obiective si atat? Faci o facultate ca sa te instalezi ca un instrument intr-o multime de instrumente, dar sa stii destul de bine ca mecanismul mare ar merge inainte (intr-un fel sau altul) si fara de tine?

Niste cantarete extravagante si comerciale par sa aiba ca scop spalarea creierelor minorilor din lumea-ntreaga. Una se crede Madonna cu costum de calugarita, rosu, de piele, predicand un mesaj fara mesaj (ale ale ale alejandroooo). Alta plange de i se scurge toata mascara, bea dintr-un pahar de martini gol si trage dintr-o tigara. C-o parasit-o si ca de ce o parasit-o? Are you serious? Are you really singing about that? WHY?? Si o a treia, de se pupa cu o alta, in tristetea ei neinteleasa, dupa ce, cu o melodie inainte zicea numa
Come on rude boy, boy Can you get it up?
Come here rude boy, boy Is you big enough?


I beg your pardon? despre ce e defapt melodia asta?? Ok, dansam pe ea, ne face sa shake our asses, dar totusi, ce mama masii e cu versurile astea???


E un fel de... hai sa facem muzica si sa vindem si sa nu ne intereseze ca adolescentii de treishpe ani se uita la noi ca la niste stele si daca noi ne taiem venele pt barbati, ei o sa creada ca asta e ok si daca noi ne pupam aiurea cu gagici, ei o sa creada ca si asta e ok si pana la urma, ce mama masii, hai sa facem si sex de la 10 ani, ca noi asa vedem la televizor!

Am avut imensitatea de noroc sa merg la doua concerte geniale in ultima saptamana. M-au lasat cu multe multe sentimente ravasite, cu multe ganduri si multe intrebari. Si vezi ca exista mai multe moduri de a face muzica: poti face ca Lady Gaga, sochezi si curg banii sau poti evolua. Poti sa te preocupe problemele mari ale lumii si problemele comunitatii in care vii sa canti. Poti sa trezesti niste semne de intrebare. Si ascult eu melodia asta de la concert incoace, cu versurile in fata si gasesc mereu alt mod sa o interpretez. Si asta era doar una dintr-o ora jumate de muzica adevarata. O ora jumate in care simti ca aceasta arta evolueaza. Ca cineva munceste sa treaca la urmatorul nivel de intelegere, de exprimare, de sunet, de lumina, de joc.

De Gotan, nici nu mai am cuvinte. M-am lipit de scaunul meu de la Sala Palatului, de parca eram la un film de groaza (desi poate nu e cea mai buna comparatie) si nu puteam sa misc de cat de bine suna totul,de cat de tare intra in mine muzica din toate instrumentele, adunate laolalta. Cata eleganta in fiecare acord...magie.

Si cumva definesc o muzica fara scop si una cu scop foarte precis.

Si la fel ma gandesc ca exista peste tot: un PR cu scop, care marcheaza, ramane si un PR cu conferinte adormitoare de presa, cu scopul de instrument intr-un intreg; o publicitate care vinde si o publicitate care are si alt scop decat cel de a vinde.

Si eu, ca om, trebuie sa ma gandesc, sa aleg daca ceea ce vreau sa fac va avea un scop sau nu: blogurile astea, lucrurile pe care vreau sa le pictez, proiectele in care ma implic, meseria pe care o voi avea, aduc ele ceva nou pe lume? cat impact pot ele sa aduca?

vineri, iunie 25

B on my mind

Aceasta fiara ciudata, plina de incurcaturi si drumuri fara capat, am cunscut-o multa vreme doar din carti. De la Eliade, de la Cartarescu [cel mai mult], de la Otilia si Felix. Am cautat Bucurestiul si in paginile Ioanei Parvulescu, ca aveam un subiect la Bac din ea, povestind despre o capitala interbelica unde un scriitor se plimba cu masina lui rosie, iar o poeteasa se plimba seara la sosea cu barbatul ei de brat. Cum scriitorii se adunau la Carul cu bere si ce petreceri se mai incingeau pe acolo!
Am cautat Bucurestiul in fiecare poveste, pentru ca stiu ca niciuna nu ar fi fost la fel fara acest fundal bizar si neinteles. Si la Cecilia Stefanescu, in varianta scrisa a Legaturilor bolnavicioase cu Chirila si Maria Popistasu, am gasit un oras innorat, strabatut de doua studente curioase si pline de pofta de viata. Ele dadeau viata si beciurilor cu vin fiert, si covrigilor fierbinti, mancati pe fuga, si apusurilor de soare vazute de pe bloc.

Si Cartarescu, unde blocurile devin multimi infinite de puncte. Iar infinitul poate fi mai mare sau mai mic, pentru ca unele blocuri sunt mai inalte si altele mai joaste, dar totusi fiecare constituie pana la urma tot o multime infinita de puncte. Iar santurile din fata blocului, prin care baietii jucau ascunsa, cu gandacii si ramele lor. Iar tramvaiul, care ducea direct pana la marginea Bucurestiului, la matusa, care statea la casa si pe acolo ce de-a intamplari au mai fost, de simt ca eu insami am jucat toate jocurile acelea magice si ciudate, de parca eu insami am locuit in Bucuresti, in cartierul gri si la matusa acasa, pentru toata copilaria mea.

Si totusi, venind aici, imi dau seama ca toate erau niste povesti. Niste ilustrari ale unui oras care poate prinde o mie de chipuri. Si-asa ca de acum imi ramane sa imi descopar eu Bucurestiul meu. Astept parca o a doua viata sa-mi deschida portile, sa parasesc Iasul [care are si el, fantasmele lui totusi..] si sa cunosc acest oras bizar si frumos in uraciunea lui. Si iar imi zboara gandurile aiurea, la toate povestile fascinante si triste pe care le-am auzit, sau citit, sau vazut, in micul oras si strang din ochi si ii deschid iar: eu sunt deja aici.

Fundal sonor

joi, iunie 24

Bucurestiul, dom'le...e Bucuresti!

Am avut astazi o zi de hoinarit prin Bucuresti. Noutatea o constituie ca pentru prima data I was on my own. Nu aveam credit sa o sun pe sora-mea, eram eu singura impotriva tuturor. Si ma pomenesc ca vreau sa iau un taxi de pe o strada din fata la carefour orhideea, dar doamna de la taxiuri habar n-avea ce-i explicam eu. Ea vroia sa ii zic strada, eu de unde sa stiu decat ca se construieste un pod maaare in fata si ca Dambovita curgea lin pe langa mine. Pare-se ca n-a ajutat-o prea mult.

Dar m-am descurcat si i-am zis sa vina din fata la Carefour. Si ne-am inteles pana la urma [a urmat intrebarea: pe la care intrare: pe la orhideelor, sau rozelor, ceva, sau pe partea cealalta pe str...Xysdjah? Si eu iarasi eram: ??? Apoi m-a intrebat: Pe la apa, sau nu? Pe la apa, da!! asta stiu sigur, da! pe la apa!.] Si pana la urma ne-am inteles, dupa cum spuneam.

Si zaceam eu asa, in propia-mi meditatie in fata la Carefour cand doua fete ma intreaba: Do you speak english? Eu le-am spus crudul adevar: Yes, I do speak English, but I am as lost as you are, so I don't think I can help you. Saracele au fost dezamagite profund...totusi le-am intrebat ce cauta. Si cautau un mall. Asa ca le-am invitat sa impartim taxi ul si am mers cu toatele la Mall.

Erau doua mediciniste foarte vorbarete de la Cluj, carora nu le venea sa creada cat de multe masini sunt in Bucuresti. Si le-am spus ca sunt din Iasi si au inceput sa ma innebuneasca cu verisoarele lor din Iasi care dau party uri prin camine. A fost o discutie amuzanta, care mi-a insenintat ziua.

E o intamplare bizara sa te simti mancat de oras, pierdut si de neregasit si atunci, fix in acel moment alti oameni sa iti ceara ajutorul, pentu ca ei sunt si mai pierduti decat tine. Momente ca acesta iti dau energie sa crezi ca totul va fi bine, sa continui sa te zbati si sa invingi metropola, pana la urma!

Motivul pentru care abia astept sa locuiesc aici este ca, oricate stradute ai strabate [pe jos, cu taxiul, cu autobuzul..], niciuna nu iti spune stop. Daca ai sta sa cauti, in spatele stradutei este o alta stradela care da intr-o alta alee, care descopera o alta si alta si iar alta carare. Bucurestiul pare sa fie un infinit de stradute. Abia astept sa am timp sa le strabat pe cat mai multe dintre ele.

Te respect. Si asta ar trebui sa fie indeajuns

Dintre subiectele saptamanii 'advertising' , 'relationships', 'movies' si 'female idols' , o sa aleg pe cel mai plictisitor dintre ele: filme.

Tocmai am fost intr-un mall in Bucuresti si am vizionat Back-up plan cu sala full.
A fost o experienta noua pentru mine, din multe puncte de vedere. scaunele erau mai confortabile decat cele de la republica, sala era plina si...guess what: era f multa galagie!!!
Dar filmul a fost dragut. Nu m-a facut sa-mi pun intrebari existentiale, asa ca sa zicem ca a fost doar un film dintr-ala ca sa te destinzi dupa o zi incarcata. pe care eu n-am avut-o.

Oricum. Ma gandeam la vremurile bune in care mergeam la Republica cu Octav, sa vedem un film frantuzesc necunoscut si eram doar noi doi in toata sala aceea gigantica.
Si ne mai place sa mai stam si la al doilea etaj...
E liniste si ne bucuram de tot ecranul acela imens. Si ne bucuram de scenele ce se deruleaza lent si melancolic, cum se intampla mai in toate productiile frantuzesti. Si, ghici ce? E liniste...
A fost frumos si filmul din seara asta. Dar spectatorii au fost de groaza. Comentau, radeau cand nu era de ce sa razi, le suna telefoanele...ce poti sa-ti doresti mai mult de-atat?

Datorita mall urilor, oamenii au invatat sa mearga din nou la cinematograf. asta e un lucru de apreciat. nu mai fura filme de pe net, sau tot fura, dar din cand in cand sunt dispusi sa mai si plateasca pentru ele. Si asta este bine. Ceea ce lipseste este o educare a populatiei de a respecta pe ceilalti din jur.

Asta imi aminteste de un interviu cu Marius Manole pe care l-am gasit mai devreme pe internet, cand cautam sa vad in ce piese mai joaca acum. Povestea el ca intr-o piesa, avea replica "Si se facu liniste" si fix atunci cuiva ii suna telefonul. Povestea ca i s-a intamplat in 5 reprezentari succesive ale piesei. Mi se pare incredibil. Practic, era un dobitoc care venea la toate spectacolele, special ca sa strice toata piesa. Asa ca Marius a trebuit sa schimbe replica, in asa fel incat sa nu mai aiba mare efect daca suna un telefon in sala. Mi se pare pana si mai crud in lumea teatrului sa nu stii sa respecti. Sa faci liniste, sa fii atent, sa nu deranjezi, sa iti inchizi naibii telefonul ala.

E o problema de educatie. Si la film si la teatru. Si totusi Codul Bunelor-Maniere a fost un best seller anul trecut in Romania.200.000 de exemplare, daca imi amintesc bine. Cine ar fi crezut?

luni, iunie 14

Despre fericire...


Este un subiect de care m-am izbit azi[ieri..] dimineata, cand ma pomenesc ca ma duc la Think.
Cat de complicat si cat de simplu pare totul. Mi se intampla ca atunci cand cunosc oameni noi, sa-mi amintesc de o scena din shreck, cand monstruletul verde zice ca ei sunt.."like onions. they have layers" Si oamenii tot ca niste cepe sunt.
Descopar un om si la prima vedere pare neinteresant, il cunosc un pic mai bine si pare simpaticut, dar nu genul meu. Ma ofer sa il ajut la ceva si incep sa admir dedicatia si energia cu care munceste. Incepem sa vorbim mai mult si vad ca avem lucuri despre care gandim la fel. Apoi se intampla ceva si ma deamageste. Apoi se intampla altceva si imi dau seama ca suntem prieteni si nu prea mai are ce sa schimbe de acum acest lucru.

Asa e si cu fericirea. Uneori simt ca o am in maini. Ca e simpla si frumoasa si fragila, ca o floare.
Apoi, se intampla vrun uragan ceva si fericirea zboara undeva printre sferele inalte: meditez la ea, mi-o doresc, fac planuri, scheme, ca sa ajung la ea. Mi se pare totul un sistem greu si complicat, un labirint din care nu mai pot iesi. Si apoi, dintr-o data se zareste soarele de dupa fuiorul de nori. Si totul pare din nou ca-ntr-o zi de primavara.

Astazi[ieri...] Maia m-a facut sa ma gandesc la fericirea mea. Si la fericirea celor din jur. Si Razvan Crisan m-a facut sa ma gandesc ca fericirea de a fi in viata, de a avea un trai cat de cat linistit valoreaza mult mai mult decat mi-as putea imagina. Si Doina a glasuit ceva despre fericirea de a fi sanatos...

Din conferinta asta am ramas cu ideea ca ma aflu pe drumul cel bun spre fericire. Poate ca va trebui sa trec de niste obstacole urate, dar in mare, sunt pe drumul cel bun. Apoi mi-am dat seama ca ma plang prea mult. Ca e naspa ca nu pot sa invat in camera din cauza ca dragelor mele colege le place sa dea showuri, dar totusi nu se merita sa meditez si mai ales sa ma plang despre asta ore in sir. Pur si simplu gasesc solutii, le aplic si merg mai departe.

Am invatat ca fericirea e o stare, nu o emotie. Si ca nu trebuie sa le confuzi. La partea asta mai am de meditat un pic.

duminică, iunie 13

Tu mergi la muzeu?


Se face ca acum vreo 2 luni de zile am fost la Congresul Studentilor la Comunicare, in minunata capitala. Si s-a discutat despre PR cultural. Nu ne-au lamurit ei foarte clar cam ce inseamna asta, dar oricum am ajuns sa cunoastem niste personalitati foarte interesante, care fac lucruri smechere in domeniul cultural. SI ma refer la cultura in adevaratul ei sens.

Printre altii, au fost acolo in fata oameni care se ocupau de muzee. Si tema era destul de incinsa. Se stie destul de bine ca oamenii nu mai merg la muzeu. Ce sa facem, ca sa ii atragem? Trebuie muzeul sa ramana o institutie conservatoare, rece, pasiva, care sa isi astepte vizitatorii si atat sau, din contra, trebuie sa vie un sistem dinamic, care sa scoata arta in strada, sa o promoveze pe limba celor carora se adreseaza, sa organizeze evenimente speciale, totul pentru a atrage oamenii?

Noi, am ajuns cumva la concluzia ca epoca s-a schimbat si muzeul concureaza cu alte entitati care pot indeplini aceleasi functii [de informare, de culturalizare, de entertainment]. Si in plus, muzeele ar trebui sa se auto-promoveze pentru ca au o responsabilitate sociala a lor, ca institutie, sa culturalizeze societatea.

Foarte fain suna teoria si concluziile noastre.
Din pacate, in Romania, muzeele sunt pline de oameni cu minti invechite care nu au fost la CNSC. Si e trist.

Acum cateva yile am vayut un afis. Spunea ceva despre moda anilor 1900 si Muzeul Unirii. Deschis intre 10 si 20. Cool, mi-am zis.

Am dat un examen si in seara cu pricina, l-am luat pe Octav de o manuta, la 19.20, sa mergem sa vedem expozitia.

Am ajuns si am intrat. O doamna ne-a intampinat complet surprinsa ca ne aflam acolo si ca am reusit sa intram. Ne-a zis ca e tarziu si ca sa venim in alta zi mai devreme sa vedem expozitia. Eu eram mirata. Oare ce-o fi cu expozitia asta de nu ne ajung 40 de minute sa o vizitam???

Ne-am mai fastacit noi un pic, mai ales ea si pana la urma ne-a primit. Stupoare! Erau doua camere, cu vreo 20 de manechine cu costumatii de epoca. Expozitia era minunata, dar extrem de mica. Nu pot sa imi explic de ce nu ne-a lasat din prima. SI partea cea mai faina e ca...era gratis!

Deci la 19.20 am intrat in muzeu, la 19.30 am si iesit, incluand aici multumirile doamnei pentru nesfarsita ei generozitate sa ne dea voie sa vedem expozitia in timpul programului.

Cand sa iesim, stupoare: poarta era incuiata. Alti doi, ca si noi, venisera probabil tot pt expozitie. A iesit panicul sa ne descuie noua, sa plecam naibii mai repede si le-a zis lor ca la 7.30 intra ultimul vizitator. Presupun ca era 7.31.

No, pai intr-o lume in care oamenii: fie muncesc pana la 5 dupa-amiaza si seara ies in oras la plimbare, fie invata si merg la scoala toata ziua si ies seara la, ati ghicit, plimbare, deci intr-o lume in care absolut cu totii iesim la ora 20.00 la plimbare, tu ce vizitatori astepti de la 10 la 19.20? Este stupid, pt ca eu cred ca daca ar tine deschis si ar si anunta ca tin deschis, macar pe timpul expozitiilor pana la ora 22.00, ar avea numar dublu de vizitatori pe zi.

Este stupid sa vezi ca niste chestii interesante [costumatii la moda in 1900, de exemplu] sunt blocate de niste reguli de ordine interioara, care nu folosesc nimanui. Si sa nu ma luati ca si femeile alea au copii si tre sa mearga si ele acasa. CUm sunt oameni care lucreaza in cluburi sau pub uri, cum sunt formatii[ca sa luam un exemplu tot din sfera culturala] care canta de la miezul noptii, asa ar putea angaja si personal special pentru asa ceva.

Un muzeu are potential foarte mare. Chiar si de castigat bani. Si totusi, niste minti incuiate ne arata ca nu se poate. Bine am venit in Romania.

miercuri, iunie 9

Despre ce Dumnezeu vroiam sa scriu??

E vorba de xenofobie. si e vorba de multe lucruri ce se petrec in jurul nostru si pe care le facem chiar noi. Uram oamenii din jurul nostru, dar mai mult, uram chiar natura care ne-a tinut atata la sanul ei si ne-a dat mancare si casa, inainte sa se fi descoperit chipsurile si BCA-ul.

Incepem cu Xenofobia
Se face ca mergeam cu autobuzul prin minunatul Bucuresti. Ma grabeam eu la conferinta intr-o frumoasa dimineata, cobor in spate la Universitate si ma impiedic de o femeie, tiganca, a carei traiectorie era perpendiculara cu a mea. Mi-am cerut scuze rusinata, ca stiam ca e vina mea ca sunt cascata. Tantea m-a luat de o mana si m-a intrebat daca sunt bine, daca m-a calcat pe picior, daca m-am lovit. Eram cumva surprinsa de reactia sa atat de prietenoasa si i-am zis ca sunt bine. Placut surprinsa, mi-am continuat traiectoria.
Si pentru ca sunt o cascata si jumatate, evident ca mi s-a mai intamplat inca de vreo sapte ori sa calc sau sa ma impiedic de oameni si de fiecare data mi-am cerut scuze intr-un milion de feluri, pentru ca stiu ca asa e frumos si pentru ca mie chiar imi pare rau cand ii calc pe oameni pe picioare. Si cei mai multi dintre ei au fost prietenosi si intelegatori. Ca sa vezi, cine ar fi crezut?
Ei bine, intr-o alta minunata dimineata, eram la AdyCopy Center, unde era full de lume. Incercam sa imi fac loc printre oameni bulucea, ca sa ies si eu de acolo si am calcat-o pe o tipa pe picior. Cum primavara se facea ca-i vara, tipa avea sandale. Si am luat-o frumos de mana si cu durere in inima mi-am cerut scuze. Raspunsul? "Ai grija pe unde calci! Ar trebui sa te uiti pe unde mergi nu in alta parte!!" Deci era suuuuper-full acolo! Era nebuna? Am calcat-o pt ca nu era niciun alt spatiu in jur ne-ocupat de piciorul cuiva si chiar trebuia sa trec. Si chiar nu era intentionat. Mda. Ei bine, asta asa, ca sa invat eu ca unele tiganci sunt bine-crescute si unele fatze sunt niste afurisite de-a dreptul. Si sa invat mai ales partea cu "unele". si asta pt ca generalizarea e cel mai prost obicei, atunci cand incerci sa scapi de xenofobie.

Despre natura, in editia de maine.
Pana atunci... o vrabie nu e o simpla vrabie si over the hedge imi stau pe creier...
si ma mai gandesc si la vulpi care mananca bebelusi. Acolo, oare a cui e vina?

sâmbătă, iunie 5

Complexul pantalonilor rupti in fund

Am fost zilele trecute la o dezbatere cu doctorul Cristian Andrei despre interculturalitate si cum ne invata pe noi bunica de cand suntem mici sa fim xenofobi, de cum nu putem sa ne inghitim saliva daca am lasat-o 6 ore intr-o cutie de laborator si mai multe lucruri de acest fel, toate legate de cum interactionam cu oamenii din alte culturi, cum ajungem sa intram in discutie cu ei, ce le spunem si ce greseli imense facem, din cauza ca avem senzatia ca avem pantalonii rupti in fund.

E un complex cu care am impresia ca toata lumea se confrunta. Si cei care pun stapanire pe el si reusesc sa scape, sunt cei care conduc lumea [metaforic vorbind, binenteles]

COmplexul pantalonilor rupti in fund se refera la faptul ca esti convins ca ai un gandac pe nas si toata lumea de pe strada se uita ciudat la tine. In realitate, nimeni nu se uita nicicum la tine. Sau ca esti roman intr-o alta tara si crezi ca daca francezul ala nu prea sta de vorba cu tine e din cauza asta. Sau daca esti intr-un cerc de oameni nu-stiu-cum, nu scoti niciun cuvant, de frica sa nu spui ceva gresit si ei sa nu te judece. Si exemplele pot continua la nesfarsit.

Unde l-am intalnit pana acum? intr-un milion de cazuri. Sunt si eu contaminata de complexul asta, dar pana acum nu stiam ce nume sa ii dau. La cursurile de teatru ii ziceam frica de esec si frica sa nu te faci de ras. Si profa s-a pus in 4 labe si a inceput sa latre nervoasa la mine, pana m-am suit pe un scaun de frica. Probabil ca un copil mai fairplay se punea si el in genunchi si incepea sa latre inapoi :)) Eh.. Si de acolo am inteles ca nu prea conteaza daca lumea rade de tine si ca tu trebuie sa ai curaj sa iti joci rolul pana la capat.

Am vazut copii de la grow ca unii aveau frica sa vorbeasca de fata cu ceilalti, desi in particular ziceau niste chestii foarte smechere. Si pe cati i-am prins, am incercat sa ii incurajez sa spuna clar si tare ce au de zis, pentru ca, daca altii rad, e problema lor.

E un proces destul de ciudat, in care tre sa lucrezi zi de zi cu tine insuti, sa iti impui chestia aia de ok-ok, si sa nu te simti jenat sau frustrat cand cineva se uita cars la tine. Sa pleci de la premisa ca nu se uita asa din cauza ca faci cruce sau ca esti roman, sau ca esti din Iasi sau ca esti din AIESEC sau mai stiu eu de ce. Pur si simplu sa iti spui ca tu esti mai mult decat toate grupurile din care provii si sa te comporti in asa fel incat sa ii arati ca tu esti tu. SI s-ar putea asa sa isi schimbe parerea si sa se uite frumos la tine.

A fost o lectie de toleranta interculturala, dar a fost fara sa vrea si o lectie de toleranta a sinelui. Care mie mi-a amintit de niste lucruri pe care le gandesc constant, dar nu stiam cum sa le numesc.
Complexul pantalonilor rupti in fund pare un nume destul de bun.

marți, mai 25

Nerdy anger

European CV is the most complicated thing I have ever met. If you have more than one thing to saz about your experience or education is purely imposible to just copy and paste the left cells. I am going crazy and I have decided to just let it this way.

But..
Why did they implement this type of CV, that should be easier used by everyone (because you have a lot of helping information on the site, so it's more like filling in an application form, then composing something...), but there are some biiig issues when the information on the site says: just copy and paste and...no, that doesn't work.

Cannot believe a thing that should be so simple is almost impossible to fill in.
Arghhh.

luni, mai 17

I so love BCU sometimes! Au 10 [zeceeee!!!] exemplare dintr-o carte, dar nici pe niciunul nu vor sa-l dea acasa. Cine stie ce fac studentii cu cartile noastre, poate le mananca!
ps: cartea e din 2002, sa nu va ganditi ca o fi de prin 1940 si e in stare de maxima degradare...

sâmbătă, mai 15

OMV? Nu, nu e indeajuns

Si-am ajuns acasa...
Si sa vad ca Petromul de la marginea orasului s-a transformat peste noapte in OMV.
Dar ce, nu stiai ca Petromul a fost cumparat de OMV? Ba da, stiam, stiam.
Dar e neaparat nevoie sa transforme toate benzinariile Petrom in OMV, acum? De ce?

Nu m-am documentat, asa ca doar banuiesc.
Ma gandesc ca le-ar fi mai usor sa manuiasca [ca sa nu zic manageruiasca] un singur brand, decat doua si l-au ales pe cel cunoscut si promovat la nivel multinational.
Sincer, eu sunt intr-o dilema f mare pt ca refuz sa alimentez de la OMV. Mi se pare NASPA. Si nu ca benzina, ci ca brand. Petrom saracu a avut un PR bun in spate de l-a implicat in asa multe campanii de reposnsabilitate sociala, incat mi-e f drag. Si cred ca nu numai mie. Cred ca multa lume a observat grija manifestata prin multe campanii si spoturi de catre Petrom.

Si mai imi mi-e drag Petromul pentru ca e brand romanesc. Acum va trebui sa ma duc pana la Suceava la Rompetrol, ca sa raman fidela brandurilor romanesti. Of.

Romania va creste prin bun-simt si responsabilitate.
Ia sa vad eu cand o sa ajunga OMVul sa aiba macar un slogan la fel de bun.

vineri, mai 14

Invat. Dar se pare ca nu e indeajuns :)

Ma duc iar acasa. Imi iau doar ghiozdanul cu galbenel in spinare si plecam toti trei acasa [eu, galbenel, octav].
Pentru acest minunat weekend vreau sa: citesc vreo 5 carti, scriu vreo 15 pagini, termin proiectul.
Si invat pt publicite.

O sa ma distrez.
Dar macar acasa am linistea sufleteasca. Si cine n-a stat in viata lui la camin, habar nu are ce-i aia.

Ma duc acasa.
Pa.

joi, mai 13

Scriu. Si asta ar trebui sa fie indeajuns

In aceasta minunata seara de 12 mai, fac ce trebuia sa fac de multa vreme. Revin la scris. De ce? Pentru ca tin prea mult in mine. Sau poate pentru ca nu am timp sa spun cuiva mereu, continuu ce simt, ce gandesc, ce observ, ce ma face sa vibrez. O rochie, un zambet, o fata frumoasa de pe strada, un baiat roacar, o bunicuta din parc, doi copiii galagiosi, un fluture, o musca, o floare, un smoc de iarba proaspata, un iz de gogosi calde, parfumul unei doamne elegante.

Ador strada. Ador ce se petrece cand ies din celula mea, de la etajul trei, din blocul de celule in care locuiesc. Un amalgam de stimuli de toate felurile. Un amalgam de oameni de toate formele, zambitori si incruntati. Oare la ce se gandesc ei? Mi se intampla sa mai zambesc din senin, mergand pe strada. Si cel mai adesea le zambesc altora.

Copii sunt cei mai receptivi. Ei imi zambesc de cele mai multe ori inapoi. Dar se mai intampla sa imi zambeasca si altii, mai in...etate. E un fel de joc de...’’ma bucur ca sunt aici, ca traiesc, ca pentru o clipa ajung sa te cunosc, cand trec asa, grabita pe langa tine’’ si daca celalalt ma priveste lung sau imi zambeste inapoi, inseamna ca imi raspunde: „da, si eu ma bucur sa te cunosc din mers. E frumoasa ziua de azi, merita traita”. Si acea simpla privire, un zambet abia zarit, care leaga un mesaj intre mine si necunoscut, ma fac sa imi continui fuga prin viata, sa imi fac singura ziua mai buna, sa imi impun fericirea mai presus de orice, pentru ca se merita.

Cu o forta de optimism cu mult peste limitele normalului, incep din nou sa scriu. La fel de personal, poetic, siropos, uneori, dar mereu cu multe multe sentimente. Emotii si tresariri amestecate printre cuvinte.

Mi-am dorit mult sa scriu un blog despre pr si problemele de comunicare de criza din tara noastra. Sau despre publicitate. Sau despre orice alt domeniu pasionant. Dar nu mi-a iesit. Sunt atat de multi oameni capabili sa vorbeasca, sa dezbata, sa discute, sa analizeze, iar eu inca nu ma consider o specialista in mai nimic... mai putin experimentarea zilnica a vietii simple si optimiste. Asa ca, nu pot, deocamdata sa scriu prea mult despre altceva....

Dar cine stie, poate intr-o zi...

vineri, aprilie 2

Afara e soare. Si asta ar trebui sa fie indeajuns

Am ajuns ieri in minunatul Falticeni si primul lucru remarcabil care mi s-a intamplat a fost sa ma muste un cutu rau si afurisit. Nu m-am dus la spital, nu mi-am facut anti tetanos[daca asa se scrie], ca nu era asa de grav [oricat de nervos parea el..]. Dar mi-a dat o stare de tremurat, de frica fata de tot din jurul meu, pe care a trebuit sa o duc dupa mine toata ziua.

Mare parte din zi am stat cu mama in bucatarie, facand cozonaci si pasti. Ceea ce e fost ok, pt ca nu aveam de ce sa-mi fie frica.
Dar spre seara, cand a trebuit sa 'ies in lume', a fost blestematia lumii. N-am fost in stare sa fac nimic. Si poate era de la oboseala, poate chiar nu mai stiu deloc sa conduc masina si de asta mi-era asa frica, se poate sa fi fost alte 20 de cauze in spatele incapacitatii mele complete[dpdv social, tehnic etc.], dar eu una cred ca era de la muscatura. Din cauza ei am avut ieri o zi execrabila.

Ei, dar azi e altceva decat ieri. M-a trezit telefonul fix la 8.25: un nene vroia sa ne transmita sarbatori fericite. La ora aia??? What was he thinking?? Ei, e soare afara, Guerilla canta, sifonierul ma asteapta sa-l fac curat, somnul a trecut...si cam atat.

La treaba cu noi!
Muscatura nu mai are efect si azi. Mi-a ajuns ieri.