vineri, iunie 25

B on my mind

Aceasta fiara ciudata, plina de incurcaturi si drumuri fara capat, am cunscut-o multa vreme doar din carti. De la Eliade, de la Cartarescu [cel mai mult], de la Otilia si Felix. Am cautat Bucurestiul si in paginile Ioanei Parvulescu, ca aveam un subiect la Bac din ea, povestind despre o capitala interbelica unde un scriitor se plimba cu masina lui rosie, iar o poeteasa se plimba seara la sosea cu barbatul ei de brat. Cum scriitorii se adunau la Carul cu bere si ce petreceri se mai incingeau pe acolo!
Am cautat Bucurestiul in fiecare poveste, pentru ca stiu ca niciuna nu ar fi fost la fel fara acest fundal bizar si neinteles. Si la Cecilia Stefanescu, in varianta scrisa a Legaturilor bolnavicioase cu Chirila si Maria Popistasu, am gasit un oras innorat, strabatut de doua studente curioase si pline de pofta de viata. Ele dadeau viata si beciurilor cu vin fiert, si covrigilor fierbinti, mancati pe fuga, si apusurilor de soare vazute de pe bloc.

Si Cartarescu, unde blocurile devin multimi infinite de puncte. Iar infinitul poate fi mai mare sau mai mic, pentru ca unele blocuri sunt mai inalte si altele mai joaste, dar totusi fiecare constituie pana la urma tot o multime infinita de puncte. Iar santurile din fata blocului, prin care baietii jucau ascunsa, cu gandacii si ramele lor. Iar tramvaiul, care ducea direct pana la marginea Bucurestiului, la matusa, care statea la casa si pe acolo ce de-a intamplari au mai fost, de simt ca eu insami am jucat toate jocurile acelea magice si ciudate, de parca eu insami am locuit in Bucuresti, in cartierul gri si la matusa acasa, pentru toata copilaria mea.

Si totusi, venind aici, imi dau seama ca toate erau niste povesti. Niste ilustrari ale unui oras care poate prinde o mie de chipuri. Si-asa ca de acum imi ramane sa imi descopar eu Bucurestiul meu. Astept parca o a doua viata sa-mi deschida portile, sa parasesc Iasul [care are si el, fantasmele lui totusi..] si sa cunosc acest oras bizar si frumos in uraciunea lui. Si iar imi zboara gandurile aiurea, la toate povestile fascinante si triste pe care le-am auzit, sau citit, sau vazut, in micul oras si strang din ochi si ii deschid iar: eu sunt deja aici.

Fundal sonor

joi, iunie 24

Bucurestiul, dom'le...e Bucuresti!

Am avut astazi o zi de hoinarit prin Bucuresti. Noutatea o constituie ca pentru prima data I was on my own. Nu aveam credit sa o sun pe sora-mea, eram eu singura impotriva tuturor. Si ma pomenesc ca vreau sa iau un taxi de pe o strada din fata la carefour orhideea, dar doamna de la taxiuri habar n-avea ce-i explicam eu. Ea vroia sa ii zic strada, eu de unde sa stiu decat ca se construieste un pod maaare in fata si ca Dambovita curgea lin pe langa mine. Pare-se ca n-a ajutat-o prea mult.

Dar m-am descurcat si i-am zis sa vina din fata la Carefour. Si ne-am inteles pana la urma [a urmat intrebarea: pe la care intrare: pe la orhideelor, sau rozelor, ceva, sau pe partea cealalta pe str...Xysdjah? Si eu iarasi eram: ??? Apoi m-a intrebat: Pe la apa, sau nu? Pe la apa, da!! asta stiu sigur, da! pe la apa!.] Si pana la urma ne-am inteles, dupa cum spuneam.

Si zaceam eu asa, in propia-mi meditatie in fata la Carefour cand doua fete ma intreaba: Do you speak english? Eu le-am spus crudul adevar: Yes, I do speak English, but I am as lost as you are, so I don't think I can help you. Saracele au fost dezamagite profund...totusi le-am intrebat ce cauta. Si cautau un mall. Asa ca le-am invitat sa impartim taxi ul si am mers cu toatele la Mall.

Erau doua mediciniste foarte vorbarete de la Cluj, carora nu le venea sa creada cat de multe masini sunt in Bucuresti. Si le-am spus ca sunt din Iasi si au inceput sa ma innebuneasca cu verisoarele lor din Iasi care dau party uri prin camine. A fost o discutie amuzanta, care mi-a insenintat ziua.

E o intamplare bizara sa te simti mancat de oras, pierdut si de neregasit si atunci, fix in acel moment alti oameni sa iti ceara ajutorul, pentu ca ei sunt si mai pierduti decat tine. Momente ca acesta iti dau energie sa crezi ca totul va fi bine, sa continui sa te zbati si sa invingi metropola, pana la urma!

Motivul pentru care abia astept sa locuiesc aici este ca, oricate stradute ai strabate [pe jos, cu taxiul, cu autobuzul..], niciuna nu iti spune stop. Daca ai sta sa cauti, in spatele stradutei este o alta stradela care da intr-o alta alee, care descopera o alta si alta si iar alta carare. Bucurestiul pare sa fie un infinit de stradute. Abia astept sa am timp sa le strabat pe cat mai multe dintre ele.

Te respect. Si asta ar trebui sa fie indeajuns

Dintre subiectele saptamanii 'advertising' , 'relationships', 'movies' si 'female idols' , o sa aleg pe cel mai plictisitor dintre ele: filme.

Tocmai am fost intr-un mall in Bucuresti si am vizionat Back-up plan cu sala full.
A fost o experienta noua pentru mine, din multe puncte de vedere. scaunele erau mai confortabile decat cele de la republica, sala era plina si...guess what: era f multa galagie!!!
Dar filmul a fost dragut. Nu m-a facut sa-mi pun intrebari existentiale, asa ca sa zicem ca a fost doar un film dintr-ala ca sa te destinzi dupa o zi incarcata. pe care eu n-am avut-o.

Oricum. Ma gandeam la vremurile bune in care mergeam la Republica cu Octav, sa vedem un film frantuzesc necunoscut si eram doar noi doi in toata sala aceea gigantica.
Si ne mai place sa mai stam si la al doilea etaj...
E liniste si ne bucuram de tot ecranul acela imens. Si ne bucuram de scenele ce se deruleaza lent si melancolic, cum se intampla mai in toate productiile frantuzesti. Si, ghici ce? E liniste...
A fost frumos si filmul din seara asta. Dar spectatorii au fost de groaza. Comentau, radeau cand nu era de ce sa razi, le suna telefoanele...ce poti sa-ti doresti mai mult de-atat?

Datorita mall urilor, oamenii au invatat sa mearga din nou la cinematograf. asta e un lucru de apreciat. nu mai fura filme de pe net, sau tot fura, dar din cand in cand sunt dispusi sa mai si plateasca pentru ele. Si asta este bine. Ceea ce lipseste este o educare a populatiei de a respecta pe ceilalti din jur.

Asta imi aminteste de un interviu cu Marius Manole pe care l-am gasit mai devreme pe internet, cand cautam sa vad in ce piese mai joaca acum. Povestea el ca intr-o piesa, avea replica "Si se facu liniste" si fix atunci cuiva ii suna telefonul. Povestea ca i s-a intamplat in 5 reprezentari succesive ale piesei. Mi se pare incredibil. Practic, era un dobitoc care venea la toate spectacolele, special ca sa strice toata piesa. Asa ca Marius a trebuit sa schimbe replica, in asa fel incat sa nu mai aiba mare efect daca suna un telefon in sala. Mi se pare pana si mai crud in lumea teatrului sa nu stii sa respecti. Sa faci liniste, sa fii atent, sa nu deranjezi, sa iti inchizi naibii telefonul ala.

E o problema de educatie. Si la film si la teatru. Si totusi Codul Bunelor-Maniere a fost un best seller anul trecut in Romania.200.000 de exemplare, daca imi amintesc bine. Cine ar fi crezut?

luni, iunie 14

Despre fericire...


Este un subiect de care m-am izbit azi[ieri..] dimineata, cand ma pomenesc ca ma duc la Think.
Cat de complicat si cat de simplu pare totul. Mi se intampla ca atunci cand cunosc oameni noi, sa-mi amintesc de o scena din shreck, cand monstruletul verde zice ca ei sunt.."like onions. they have layers" Si oamenii tot ca niste cepe sunt.
Descopar un om si la prima vedere pare neinteresant, il cunosc un pic mai bine si pare simpaticut, dar nu genul meu. Ma ofer sa il ajut la ceva si incep sa admir dedicatia si energia cu care munceste. Incepem sa vorbim mai mult si vad ca avem lucuri despre care gandim la fel. Apoi se intampla ceva si ma deamageste. Apoi se intampla altceva si imi dau seama ca suntem prieteni si nu prea mai are ce sa schimbe de acum acest lucru.

Asa e si cu fericirea. Uneori simt ca o am in maini. Ca e simpla si frumoasa si fragila, ca o floare.
Apoi, se intampla vrun uragan ceva si fericirea zboara undeva printre sferele inalte: meditez la ea, mi-o doresc, fac planuri, scheme, ca sa ajung la ea. Mi se pare totul un sistem greu si complicat, un labirint din care nu mai pot iesi. Si apoi, dintr-o data se zareste soarele de dupa fuiorul de nori. Si totul pare din nou ca-ntr-o zi de primavara.

Astazi[ieri...] Maia m-a facut sa ma gandesc la fericirea mea. Si la fericirea celor din jur. Si Razvan Crisan m-a facut sa ma gandesc ca fericirea de a fi in viata, de a avea un trai cat de cat linistit valoreaza mult mai mult decat mi-as putea imagina. Si Doina a glasuit ceva despre fericirea de a fi sanatos...

Din conferinta asta am ramas cu ideea ca ma aflu pe drumul cel bun spre fericire. Poate ca va trebui sa trec de niste obstacole urate, dar in mare, sunt pe drumul cel bun. Apoi mi-am dat seama ca ma plang prea mult. Ca e naspa ca nu pot sa invat in camera din cauza ca dragelor mele colege le place sa dea showuri, dar totusi nu se merita sa meditez si mai ales sa ma plang despre asta ore in sir. Pur si simplu gasesc solutii, le aplic si merg mai departe.

Am invatat ca fericirea e o stare, nu o emotie. Si ca nu trebuie sa le confuzi. La partea asta mai am de meditat un pic.

duminică, iunie 13

Tu mergi la muzeu?


Se face ca acum vreo 2 luni de zile am fost la Congresul Studentilor la Comunicare, in minunata capitala. Si s-a discutat despre PR cultural. Nu ne-au lamurit ei foarte clar cam ce inseamna asta, dar oricum am ajuns sa cunoastem niste personalitati foarte interesante, care fac lucruri smechere in domeniul cultural. SI ma refer la cultura in adevaratul ei sens.

Printre altii, au fost acolo in fata oameni care se ocupau de muzee. Si tema era destul de incinsa. Se stie destul de bine ca oamenii nu mai merg la muzeu. Ce sa facem, ca sa ii atragem? Trebuie muzeul sa ramana o institutie conservatoare, rece, pasiva, care sa isi astepte vizitatorii si atat sau, din contra, trebuie sa vie un sistem dinamic, care sa scoata arta in strada, sa o promoveze pe limba celor carora se adreseaza, sa organizeze evenimente speciale, totul pentru a atrage oamenii?

Noi, am ajuns cumva la concluzia ca epoca s-a schimbat si muzeul concureaza cu alte entitati care pot indeplini aceleasi functii [de informare, de culturalizare, de entertainment]. Si in plus, muzeele ar trebui sa se auto-promoveze pentru ca au o responsabilitate sociala a lor, ca institutie, sa culturalizeze societatea.

Foarte fain suna teoria si concluziile noastre.
Din pacate, in Romania, muzeele sunt pline de oameni cu minti invechite care nu au fost la CNSC. Si e trist.

Acum cateva yile am vayut un afis. Spunea ceva despre moda anilor 1900 si Muzeul Unirii. Deschis intre 10 si 20. Cool, mi-am zis.

Am dat un examen si in seara cu pricina, l-am luat pe Octav de o manuta, la 19.20, sa mergem sa vedem expozitia.

Am ajuns si am intrat. O doamna ne-a intampinat complet surprinsa ca ne aflam acolo si ca am reusit sa intram. Ne-a zis ca e tarziu si ca sa venim in alta zi mai devreme sa vedem expozitia. Eu eram mirata. Oare ce-o fi cu expozitia asta de nu ne ajung 40 de minute sa o vizitam???

Ne-am mai fastacit noi un pic, mai ales ea si pana la urma ne-a primit. Stupoare! Erau doua camere, cu vreo 20 de manechine cu costumatii de epoca. Expozitia era minunata, dar extrem de mica. Nu pot sa imi explic de ce nu ne-a lasat din prima. SI partea cea mai faina e ca...era gratis!

Deci la 19.20 am intrat in muzeu, la 19.30 am si iesit, incluand aici multumirile doamnei pentru nesfarsita ei generozitate sa ne dea voie sa vedem expozitia in timpul programului.

Cand sa iesim, stupoare: poarta era incuiata. Alti doi, ca si noi, venisera probabil tot pt expozitie. A iesit panicul sa ne descuie noua, sa plecam naibii mai repede si le-a zis lor ca la 7.30 intra ultimul vizitator. Presupun ca era 7.31.

No, pai intr-o lume in care oamenii: fie muncesc pana la 5 dupa-amiaza si seara ies in oras la plimbare, fie invata si merg la scoala toata ziua si ies seara la, ati ghicit, plimbare, deci intr-o lume in care absolut cu totii iesim la ora 20.00 la plimbare, tu ce vizitatori astepti de la 10 la 19.20? Este stupid, pt ca eu cred ca daca ar tine deschis si ar si anunta ca tin deschis, macar pe timpul expozitiilor pana la ora 22.00, ar avea numar dublu de vizitatori pe zi.

Este stupid sa vezi ca niste chestii interesante [costumatii la moda in 1900, de exemplu] sunt blocate de niste reguli de ordine interioara, care nu folosesc nimanui. Si sa nu ma luati ca si femeile alea au copii si tre sa mearga si ele acasa. CUm sunt oameni care lucreaza in cluburi sau pub uri, cum sunt formatii[ca sa luam un exemplu tot din sfera culturala] care canta de la miezul noptii, asa ar putea angaja si personal special pentru asa ceva.

Un muzeu are potential foarte mare. Chiar si de castigat bani. Si totusi, niste minti incuiate ne arata ca nu se poate. Bine am venit in Romania.

miercuri, iunie 9

Despre ce Dumnezeu vroiam sa scriu??

E vorba de xenofobie. si e vorba de multe lucruri ce se petrec in jurul nostru si pe care le facem chiar noi. Uram oamenii din jurul nostru, dar mai mult, uram chiar natura care ne-a tinut atata la sanul ei si ne-a dat mancare si casa, inainte sa se fi descoperit chipsurile si BCA-ul.

Incepem cu Xenofobia
Se face ca mergeam cu autobuzul prin minunatul Bucuresti. Ma grabeam eu la conferinta intr-o frumoasa dimineata, cobor in spate la Universitate si ma impiedic de o femeie, tiganca, a carei traiectorie era perpendiculara cu a mea. Mi-am cerut scuze rusinata, ca stiam ca e vina mea ca sunt cascata. Tantea m-a luat de o mana si m-a intrebat daca sunt bine, daca m-a calcat pe picior, daca m-am lovit. Eram cumva surprinsa de reactia sa atat de prietenoasa si i-am zis ca sunt bine. Placut surprinsa, mi-am continuat traiectoria.
Si pentru ca sunt o cascata si jumatate, evident ca mi s-a mai intamplat inca de vreo sapte ori sa calc sau sa ma impiedic de oameni si de fiecare data mi-am cerut scuze intr-un milion de feluri, pentru ca stiu ca asa e frumos si pentru ca mie chiar imi pare rau cand ii calc pe oameni pe picioare. Si cei mai multi dintre ei au fost prietenosi si intelegatori. Ca sa vezi, cine ar fi crezut?
Ei bine, intr-o alta minunata dimineata, eram la AdyCopy Center, unde era full de lume. Incercam sa imi fac loc printre oameni bulucea, ca sa ies si eu de acolo si am calcat-o pe o tipa pe picior. Cum primavara se facea ca-i vara, tipa avea sandale. Si am luat-o frumos de mana si cu durere in inima mi-am cerut scuze. Raspunsul? "Ai grija pe unde calci! Ar trebui sa te uiti pe unde mergi nu in alta parte!!" Deci era suuuuper-full acolo! Era nebuna? Am calcat-o pt ca nu era niciun alt spatiu in jur ne-ocupat de piciorul cuiva si chiar trebuia sa trec. Si chiar nu era intentionat. Mda. Ei bine, asta asa, ca sa invat eu ca unele tiganci sunt bine-crescute si unele fatze sunt niste afurisite de-a dreptul. Si sa invat mai ales partea cu "unele". si asta pt ca generalizarea e cel mai prost obicei, atunci cand incerci sa scapi de xenofobie.

Despre natura, in editia de maine.
Pana atunci... o vrabie nu e o simpla vrabie si over the hedge imi stau pe creier...
si ma mai gandesc si la vulpi care mananca bebelusi. Acolo, oare a cui e vina?

sâmbătă, iunie 5

Complexul pantalonilor rupti in fund

Am fost zilele trecute la o dezbatere cu doctorul Cristian Andrei despre interculturalitate si cum ne invata pe noi bunica de cand suntem mici sa fim xenofobi, de cum nu putem sa ne inghitim saliva daca am lasat-o 6 ore intr-o cutie de laborator si mai multe lucruri de acest fel, toate legate de cum interactionam cu oamenii din alte culturi, cum ajungem sa intram in discutie cu ei, ce le spunem si ce greseli imense facem, din cauza ca avem senzatia ca avem pantalonii rupti in fund.

E un complex cu care am impresia ca toata lumea se confrunta. Si cei care pun stapanire pe el si reusesc sa scape, sunt cei care conduc lumea [metaforic vorbind, binenteles]

COmplexul pantalonilor rupti in fund se refera la faptul ca esti convins ca ai un gandac pe nas si toata lumea de pe strada se uita ciudat la tine. In realitate, nimeni nu se uita nicicum la tine. Sau ca esti roman intr-o alta tara si crezi ca daca francezul ala nu prea sta de vorba cu tine e din cauza asta. Sau daca esti intr-un cerc de oameni nu-stiu-cum, nu scoti niciun cuvant, de frica sa nu spui ceva gresit si ei sa nu te judece. Si exemplele pot continua la nesfarsit.

Unde l-am intalnit pana acum? intr-un milion de cazuri. Sunt si eu contaminata de complexul asta, dar pana acum nu stiam ce nume sa ii dau. La cursurile de teatru ii ziceam frica de esec si frica sa nu te faci de ras. Si profa s-a pus in 4 labe si a inceput sa latre nervoasa la mine, pana m-am suit pe un scaun de frica. Probabil ca un copil mai fairplay se punea si el in genunchi si incepea sa latre inapoi :)) Eh.. Si de acolo am inteles ca nu prea conteaza daca lumea rade de tine si ca tu trebuie sa ai curaj sa iti joci rolul pana la capat.

Am vazut copii de la grow ca unii aveau frica sa vorbeasca de fata cu ceilalti, desi in particular ziceau niste chestii foarte smechere. Si pe cati i-am prins, am incercat sa ii incurajez sa spuna clar si tare ce au de zis, pentru ca, daca altii rad, e problema lor.

E un proces destul de ciudat, in care tre sa lucrezi zi de zi cu tine insuti, sa iti impui chestia aia de ok-ok, si sa nu te simti jenat sau frustrat cand cineva se uita cars la tine. Sa pleci de la premisa ca nu se uita asa din cauza ca faci cruce sau ca esti roman, sau ca esti din Iasi sau ca esti din AIESEC sau mai stiu eu de ce. Pur si simplu sa iti spui ca tu esti mai mult decat toate grupurile din care provii si sa te comporti in asa fel incat sa ii arati ca tu esti tu. SI s-ar putea asa sa isi schimbe parerea si sa se uite frumos la tine.

A fost o lectie de toleranta interculturala, dar a fost fara sa vrea si o lectie de toleranta a sinelui. Care mie mi-a amintit de niste lucruri pe care le gandesc constant, dar nu stiam cum sa le numesc.
Complexul pantalonilor rupti in fund pare un nume destul de bun.