Wasted thoughts

Cum iti dai seama ca e weekend?

2011-12-10T14:30:00.001+02:00

1. astepti sa sune dar nu sunaa... (alarma)
2. dai buna dimineata doamnei de la supermarket si ea se uita ciudat la tine (probabil pentru ca e deja ora 12.00...)
3. pe casa scarii miroase a ciorba si alte bunatati care fierb prin bucatariile vecinilor
4. reusesti sa iti bei toata ceasca de cafea
5. mananci omleta la mic-dejun
6. postarile pe facebook sunt de 3 ori mai multe (toata lumea e la shopping in mall si simt nevoia sa impartaseasca asta)
7. ce nori frumosi!
8. parca as cumpara niste flori sa aranjez un pic casa asta
9. te apuci de tema aia pentru facultate, care trebuia sa fie gata de doua saptamani
10. dai play la un song si in timp ce-ti bei cafeaua, citesti PR LinkCoffee-ul saptamanii
11. te inscrii la un concurs, poate castigi niste carti
12. te simti asa de bine, ca te apuci sa scrii un post pe blog pe tema asta :)

11even in Iasi

2011-10-30T23:40:00.004+02:00

Nu mica mi-a fost mirarea sa gasesc mai multi speakeri confirmati in Iasi decat in Bucuresti.

Am avut deja aceasta dezbatere, ca evenimentul din Bucuresti se va suprapune cu multe altele si de aceea va fi dificil sa-si atraga participanti. Totusi, eu cred ca speakerii fac diferenta. Si de aceea, sa ma arunc sa mai fac propuneri? Da, ma arunc.

Astazi, pentru dulcele targ al Iesilor.

Cu 10 speakeri dintre care stiu sigur ca 3 sunt de exceptie (domnul Grumazescu sigur nu va reusi sa vorbeasca doar 11 minute, dar asta si pentru ca il veti implora sa zica mai multe, Elena Racu are de zis o poveste originala cu Papergirl, iar Vali Tatar a facut lucruri frumoase la viata lui ca sa aiba de zis ceva bun), alegerea celui de-al 11-lea va fi, intr-adevar, dificila.

Persoana la care m-am gandit este Dan Lungu- un scriitor destept si conferentiar la catedra de sociologie de la UAIC. As vrea sa il ascult vorbind despre viata de scriitor. Si cea de profesor. Si despre viitorul culturii intr-un centru precum Iasul.

Centrul Cultural Francez a iesit mult in evidenta in toti anii pe care mi i-am petrecut in Iasi. Si asta prin dorinta continua de a dezvolta si a investi in cultura, de multe ori fara un return on investment imediat. Fie ca e vorba de Fotomaraton, de CafeKultur, de piese de teatru sau de alte manifestari culturale, casa CCF din Copou a devenit un centru de cultura, pe care il respectam si in care pasim cu respect si sfiala. Dar cu mult drag :) Si exista mai multe persoane care ar vorbi tare bine si frumos despre implicarea in viata culturala, despre dorinta de a investi in cultura si despre increderea pe care o acorda elevilor si studentilor ieseni.

Ca sa continui pe aceeasi nota culturala (nota care mi-a indulcit si mi-a conturat viata de-a lungul delor trei ani de facultate..), trebuie sa nu-i uit pe cei de la Teatrul Ludic. Sunt o gasca de tineri, pasionati de teatru (si nu numai pasionati, ca si joaca foarte bine), coordonati de un profesor intelept. Au o camaruta mica la ultimul etaj de la CCS si, din nou, n-ai fost student in Iasi daca n-ai mers sa vezi macar una din piesele lor. Pentru ca sunt frumosi, tineri, talentati si foarte implicati. As vrea sa il ascult pe domnul profesor, pe cel care le alege piesele si le spune pe ici si colo cum sa interpreteze, sa ne impartaseasca din pasiunea lui de a face din teatru viata lui. :)

Imi cer scuze de lipsa de precizie in recomandarile de astazi. Dar Iasul este mic si toata lumea se stie cu toata lumea, asa ca nu va fi deloc greu sa intelegeti la cine ma refer.

Revin zilele viitoare cu 11even Bucuresti. La care chiar vreau sa si particip!!

Pentru a face si onorurile de rigoare, Blogal Initiative m-a invitat sa propun speakeri pentru 11even si eu abia astept sa aflu daca voi castiga o invitatie din partea organizatorilor :)

11even in Suceava

2011-10-29T13:57:00.000+03:00

Traim cu totii in capsule izolate, captusite de spatiul in care lucram, cel in care invatam (daca mai avem de mers la scoala), capsula mobila care ne transporta acasa si cel din urma, spatiul in care dormim. Sunt atat de bine captusite aceste spatii, ca oricat de flexibil ai fi, oricat de mult socializezi, te trezesti ca te imvarti in aceleasi cercuri, intalnesti aceeasi lume peste tot, porti, de multe ori, cam aceleasi conversatii.

Uneori insa, vrei sa evadezi din rutina cotidiana. Si modalitatea prin care incerc eu sa fac asta e sa ma conectez la evenimente (si prin ele la oameni) care au o acoperire mai vasta decat cercul meu de cunostinte. Si tocmai de asta scriu si eu despre 11even, venit pe mail din partea Blogal Initiative.

Ar trebui in randurile astea sa propun niste persoane interesante, care si-ar spune frumos povestea la unul dintre cele 11 evenimente care vor avea loc in toata tara. Si imi vin niste nume in minte. Problema e ca, experienta mea se divide in 3 orase (unul mai minunat ca altul) si de aceea, voi gasi niste propuneri pentru toate trei: Suceava, Iasi si Bucuresti.

Traind o viata in Falticeni, am ajuns sa cunosc sau sa aud povesti de multe persoane din judetul meu, respectiv Suceava. Daca as fi acolo, mi-as dori sa il ascult pe Bogdan Baciu. Pe langa faptul ca e con-orasean cu mine, Bogdan a fost reprezentantul ONU al Romaniei si a avut el o experienta foarte faina in New York. Nu stiu prea multe, dar stiu ca e un baiat de 18 ani care se implica in tot ce poate si cred ca viitorul suna bine de tot pentru el. Are energia si ambitia sa schimbe ceva in jur si cred ca va avea ce sa povesteasca frumos despre tot ce a trait in ultimii doi-trei ani, de cand se agita sa faca lucruri.

Urmatoarea persoana pe care as fi nominalizat-o ar fi fost presedintele AIESEC Suceava, dar intre timp am observat ca ea coordoneaza evenimentul, asa ca nu stiu cat de mult si-ar putea lua timp pentru asta. In schimb, cred cu siguranta ca cineva din AIESEC Suceava ar trebui sa vorbeasca. Este un local la inceputurile lui, i-am urmarit cum cresc si au reusit sa faca niste editii de GROW destul de remarcabile. Ar trebui sa vorbeasca despre cum se vede viitorul sa fii un student intr-un oras mai mic si mai indepartat de capitala, cum vad ei dezvoltarea Sucevei (care a luat un mare avant in ultimii ani) si cum vor ei sa schimbe lucrurile. Prin AIESEC si inafara lui.

Tot pentru Suceava, cred ca ar trebui sa fie acolo o persoana mai indepartata de interesele mele imediate, dar pe care, din umbra, o apreciez foarte mult. Cantareata de muzica populara Sofia Vicoveanca. De ce? Pentru ca, in ciuda succesului pe care l-a cunoscut, a ramas o persoana minunata, modesta si puternic atasata de locurile natale. As vrea din tot sufletul sa o ascult pentru 11 minute, nu cum canta, ci cum vede ea viata, ce s-a schimbat si ce se poate schimba in continuare in orasul unde locuieste si care ii este casa de atatia ani.

Nu pretind ca sunt persoanele cele mai relevante, dar in viziunea mea de Falticeneanca, cu multe legaturi in Suceava, ii consider niste oameni interesanti si care ar trebui sa vorbeasca si sa-si impartaseasca povestea si viziunea cat mai mult.

Si cum nu vreau sa astern toata povestea aici, las pe niste postari viitoare propunerile pentru Iasi si Bucuresti.

Daca ar fi sa dau un Refresh Bucurestiului...

2011-10-21T00:43:00.000+03:00

Am fost impresionata de eforturile celor de la Pepsi in campania lor de a da un Refresh unui oras din Romania.

O idee foarte buna, zic, raportandu-ne la nemultumirea generala care pluteste vrei-nu vrei la colt de strada, in supermarket, la scoala, in Cismigiu, sau oriunde te-ai mai afla.

Fiind si eu abonata la Blogal Initiative, ma gandesc de multa vreme la moduri in care as schimba ceva. Si, sa ma incadrez si in buget, binenteles. Scopul nu e sa castig, ci sa particip. Eventual, sa dau o idee buna celor care se intampla sa aiba ochi sa vada si buget sa o realizeze.

Se intampla ca merg mult cu autobuzul. Daca e sa astept 137-le, am si 30 de minute de pierdut impreuna cu alti calatori impacientati, in statie. Suntem multi noi, cei care luam un mijloc de transport in comun ca sa ne deplasam prin vastul Bucuresti. Si tragedia e ca RATBul scade din masini (din 25 au ramas 16, zicea un sorfer). E un lucru greu intr-un oras mare si aglomerat sa controlezi tot acest trafic infernal. Si fiecare dintre noi asteapta sa creasca mare, sa castige un salariu decent incat sa se angajeze la un leasing si sa isi poata petrece viata in propiul autoturism, in trafic. [You are not caught in traffic, You ARE the traffic, zicea un viral pe Facebook zilele trecute] Ei bine, da. Asa sta situatia acum.

Zeci, poate sute, stam cu totii in diverse statii de RATB, uitati de lume, asteptati sa ajungem undeva, stresati ca nu mai vine, uneori injurand ca nu stam in zone 'cu metrou aproape'.

Cum ar fi sa putem face hitchhicking in oras la noi?

Cum ar fi sa ies de acasa la mine, in Romancierilor, cu o pancarta de carton pe care sa scrie: Piata Romana?

Credeti ca nu trec minim 10 masini, cu o singura persoana inauntru, la 9-10 dimineata, care se indreapta in aceeasi directie, INAINTE sa imi vina mie autobuzul?

Eu cred ca as avea succes. Si uite-asa, fiecare cu pancarta legata de gat, am putea sa ajungem dintr-un loc intr-altul al Bucurestiului fara sa ne inghesuim in minunatele RATBuri.

O alta idee, legata strans de cea de mai sus ar fi 'imperecherea'. Odata ce ai masina si...sa zicem locuiesti in Militari (ca-mi este mie la suflet zona) si lucrezi in, sa zicem, Pipera (de asemeni..), cu siguranta in cladirea ta inalta si de sticla mai cunosti cel putin doua persoane locuind pe aproape de tine. Dar cu totii veniti, singurei de unii singuri la servici. Si va bucurati de comfortul masinii voastre, la care tocmai ati terminat de platit leasingul. Nici nu vreti sa va mai amintiti cum acum 5-6 ani umblati de colo-colo prin trolee si metrouri, inghesuiti si mirosind tot ce nu este de mirosit, ascultand tot ce nu ati fi vrut sa ascultati (acum aveti iPodul conectat la statie, suna bine, ati facut un playlist sa va bucure dimineata, sa mearga cu cafeaua bauta pe drum spre lucru). Si o zic cu ironie, dar e o ironie de abia astept sa ajung si eu asa, nu altfel.

E bine, va meritati masina si iPodul si cafeaua si relaxarea. Daaar, n-ati putea voi sa fiti voi niste cetateni mai responsabili si sa mai luati doi colegi de pe drum cu voi? Ca e mai fun cand e masina plina si arcurile nu stau chiar degeaba. Si iata cum, printr-o miscare oarecum simpla, am reusi sa reducem de trei ori masinile din oras. Fiindca azi va iau eu pe tine si pe el, maine ne iei tu, iar poimaine ne ia el pe amandoi cu masina. Simplu, nu?

Daca ar fi sa am acei 20.000 de euro ai celor de la Pepsi, i-as investi intr-o campanie de promovare a acestor idei bucurestenilor. Pe de o parte sa ii incurajez pe cei din statiile unde autobuzul ajunge greu sa isi gaseasca metode alternative, pe de alta parte, sa promovez in randul companiilor ca angajatii lor sa se ia unu pe altul cu masina.

Cum ar fi un Bucuresti fara atat de mult trafic? Cum ar fi sa ajungem cu totii mai devreme si mai repede acolo unde avem nevoie? Cum ar fi sa scurtam intr-un mod sustenabil un proces, in conditiile in care ne aflam intr-o epoca in care absolut toate procesele cu care lucram sunt scurtate si multe dintre ele se afla la un click distanta? (respectiv o secumda)

Asta e povestea pe care vreau sa o impart cu pasionatii de Pepsi si mai ales cu pasionatii care vor sa-si faca orasul sa fie un loc mai bun de trait. Bucurestiul e un oras minunat si daca n-ar dura atat de mult, fiecare dintre noi ar putea sa mearga mai des in oras, in puburi, la opera, in parc, la prieteni acasa, in orice loc unde este chemat si isi raspunde: fac doua ore pana acolo, nu am timp sa ajung si sa ma si intorc in timp.

Cum m-am lasat de fotografie

2011-09-28T02:10:00.004+03:00

De cand ma stiu, ma fascineaza artele vizuale. N-am dat niciodata inapoi de la a vizita

pentru ore intregi un muzeu cu picturi. Nu m-am dat laturi nici cand a fost vorba de foto sau

de benzi desenate sau sculptura. Fiecare m-a atras cu ceva.

Dar se face ca fotografia a devenit mai mult decat o arta de admirat. In cautarea fotografiilor perfecte, umblam cu camera dupa mine (niciodata o camera profesionista, mereu o 'sapuniera' dupa spusele celorlalti) ziua-ntreaga, imortalizand tot ce avea un iz interesant. Faceam si experimente in laboratorul propiu si modificarea culorilor si formelor pe calculator a reprezentat deliciul dupa-amiezelor de iarna pentru mult timp din liceul meu. Rezultatele s-au dovedit de toate felurile: de la interesante la

de-a dreptul banale.

Dar nu aveam nimic de pierdut. Ma pasiona sa prind totul 'in poza'. Imi cumparam PhotoMagazine si ma delectam in fiecare luna cu tehnici noi, galerii si povesti ale unor fotografi celebri. Facusem o pasiune, dar nu o pasiune nebuna, ci una in care stiam ca nu o sa ajung mai departe decat ca amator. Pentru ca nu am talentul necesar.

La un moment dat, am inceput sa simt ca fac prea multe poze. Si ca majoritatea nu isi au sensul. Mi-am dat seama, si asta cred ca e partea cu adevarat dureroasa, ca tot stand cu camera in mana, pierdeam momente pe care trebuia sa le traiesc, nu sa le memorez. Si incetul cu incetul mi-am lasat camera acasa.

Acum fac poze cand si cand. Rar ma chinui sa-mi iasa artistice, desi poate ca imi mai vin tehnici in minte cand tin obiectivul indreptat si urmeaza sa apas pe buton.

Acum tot ce imi doresc este un Polaroid. Sa-mi opreasca momentele frumoase in loc, pe hartie. Sa fac din orice moment memorabil, un lucru palpabil, un patrat de hartie semi-lucioasa.

Un Polaroid albastru, model nou, sa il tin agatat si sa ma distrez cu el. Fara sa fac arta.

Caut de munca

2011-07-29T21:28:00.009+03:00

Ca proaspat absolventa de cursuri de licenta, este firesc sa ma indrept spre o noua etapa, care, spre deosebire de ultimele doua, ar face bine sa nu implice voluntariat in prea mare masura.

Si astfel pescuiesc tot felul de discutii din jur despre joburi.

si cariera.

si evolutie profesionala.

Prima poveste am gasit-o intr-o poveste de-a lui Seth. Mi-a placut asa de mult, ca m-am gandit mult, mult timp la ea. Se face ca era plecat in vacanta si intr-o noapte, pe la 4-5, nu putea sa doarma. Asa ca s-a dus in holul hotelului si cu laptopul in fata, verifica sa vada ce mai fac angajatii lui de acasa. Un cuplu tocmai se intorcea de la o petrecere si vazandu-l, femeia ii spune sotului ca nu ii poate intelege pe cei obsedati de serviciul lor, care nici in vacanta nu se pot detasa complet.

Seth ii raspunde, in scris, ca ii pare tare rau de cei care 50 de saptamani pe an au o slujba la care merg pentru a-si castiga existenta si nu se distreaza decat in cele doua saptamani de concediu.

Morala ar fi ca el e atat de pasionat de ceea ce face, de compania lui, incat acesta nu este un lucru de la care sa simta nevoia sa ia pauza. Cumva, ne da un exemplu despre cum ar trebui sa sune sluja ideala. Putini pot fi asa de pasionati ca si Godin, dar cu totii ar trebui sa tindem spre asta.

Mai aud povesti de toate felurile, despre oameni dezamagiti de ceea ce fac, despre oameni pasionati si doritori sa faca mai mult. Despre alti oameni [nu spunem cine, persoane importante] care iau decizia de a-si schimba total viata, alegandu-si un domeniu de activitate complet diferit. Cred ca toate astea sunt bune, atat timp cat stii ca tinesti spre o stare interioara mai buna.

Ceea ce inteleg, si inteleg pentru ca am citit-o in repetate randuri la mai multi autori iar mai apoi am vazut-o in jur, este ca nu prea mai poti face distinctia intre viata ta personala si viata profesionala. Bine, exista niste limite. Dar timpul pentru slujba nu poate fi de exact 9 ore pe zi. Iar taskurile urgente vor fi rezolvate in cel mai scurt timp, pentru ca asa trebuie. Si exista zile incarcate si zile in care poate muncesti efectiv doar 6 din alea 9 ore. Lucrurile sunt diferite fata de ce vedeam mai demult la parintii mei.

Si atunci, chiar trebuie sa iti placa. Sa te pasioneze si sa o faci cu drag. Si stiu ca nu se poate sa fie mereu un loz castigator, dar tine si de tine, de ochii cu care privesti lozul :)

Asa ca, imi caut internship. Prin AIESEC. Oriunde m-or primi.

Si stiu ca va fi greu [mereu e greu la inceput de drum], stiu ca va fi frumos [pentru ca iubesc atat de mult sa schimb peisajul], stiu ca voi da tot ce pot sa fac din acea experienta un mic pas spre acea sluja de care vorbeste Godin.

Si stiu ca o sa ma distrez grozaaav facand asta!

Th!nk

2011-06-24T10:12:00.000+03:00

AIESEC Iasi is organizing an event that is meant to create a connection between students from Iasi and personalities who can become role models for them. This event is called Think and has as main purpose presenting the relevance of volunteering in the context of personal development. Think is an initiative is integrated in the Summer Recruitment campaign. It will take place on Friday, the 24th of June, at Moldova Mall, Red Cinema Room, 6th floor.

This event, Think, will host four speakers from Iasi:

Marius Ursache- Chief Creative Officer at Grapefruit.
Alecandrina Dinga- Expert in European Founds and the co-founder of Community Foundation.
Severin Zanzianu- Founder of Premian, Training and Business Consulting Company
Ciprian Ionescu- Founder of September Media, Advertising Agency.

Chair at this event is Paul Stanciu, former AIESEC member.

Think is made in order for the youngsters to establish contact with the concept of volunteering and it’s importance in our society.

The general truth is that extracurricular activities really bring a pozitive change in one’s perception upon the day to day activities and, on the other hand, personal development.

AIESEC encoureges participation, diversity, multiculturalism. Therefore, during this summer the students have the opportunity to practice volunteering abroad. In order to do that, they have to apply for the Summer Recruitment.

If you want to find out more visit the website: www.aieseciasi.ro .

Omul liber din fiecare dintre noi

2011-06-12T17:42:00.003+03:00

Zilele trecute am facut un proiect pentru cursul de Comunicare Politica, pe cel mai frumos subiect pe care l-as fi putut gasi. Cu siguranta ca, in alte conditii, in care n-as fi suferit de virusul stres de licenta(e un virus, va asigur), cum si virusul mi-e lene de mor e tot un virus, as fi avut timp sa ma documentez mult mai bine si as fi realizat ceva mult mai valoros. Dar, cu atatea pe cap (mai mult lene decat stres, de cele mai multe ori), am citit si am cercetat ceva mai putin.

Scopul proiectului era sa realizam o campanie electorala pentru un partid. Partidul nostru nu exista, inca, in Romania. Partidul Libertarian Roman. In primul rand, nu exista pentru ca romanii nu sunt pregatiti pentru asa ceva. Noi avem inca multe probleme de rezolvat, in primul rand probleme reale, si pe urma, probleme de preconceptii si atitudini. Dintre care, cele din a doua categorie nu pot fi rezolvate fara ca primele sa nu mai existe.

Teoriile libertatii sunt un subiect atat de interesant, incat m-am pierdut de multe ori lecturand articolele de pe mises.ro. Un loc foarte bun de inceput o cercetare si un loc foarte bun pentru a afla ca o societate, ca intreg, poate functiona si altfel decat asa cum majoritatea societatilor contemporane sunt structurate.

Cum ar fi o tara fara Stat? Un haos. Cu siguranta. Dar o tara cu un Stat minimal? Un Stat care sa nu decida pentru "cetateni", sa nu le coordoneze vietile deloc, ci sa se ocupe de doua-trei probleme fundamentale: apararea propietatii private si apararea individului.

O economie libera, cu foarte putine taxe. Fara propietati publice. Legislatie mai mult decat aerisita. Tribunale si scoli private. O lume atat de indepartata de ceea ce traim in fiecare zi, incat nu prea o putem intelege, decat daca ne chinuim sa construim o perspectiva cat mai ampla a acestei noi societati.

Cel mai mult mi-a placut sa citesc despre Partidul Libertarian din US, care chiar exista, si este al treilea partid din US. Ceea ce nu conteaza foarte mult, luand-le in considerare pe primele doua. Totusi, avem multe de invatat de la libertarienii americani. Pentru ca ei sunt niste oameni care tin mult la libertatea lor. SI noi, romanii, suntem un pic cam blazati la acest capitol. Ne place mult sa decida altcineva pentru noi, fie ca decizia ne convine sau nu. Preferam sa lasam toata puterea Statului. Si culmea, cand are loc o nedreptate, tot la Stat apelam sa ne dea inapoi ceea ce i-am permis sa ne ia. I-am permis, dandu-i toata puterea de decizie asupra vietilor noastre.

Revenind la americani, acestia au avut pentru multa vreme sloganul There ain't such a thing as a free lunch. O fraza pe baza careia se merita sa te opresti din toate si sa stai sa meditezi un pic.

Milton Friedman descrie mitul pranzului gratuit ca fiind cea mai grava boala a societatilor de astazi. Fiecare crede ca poate lua ceva a statului, fara ca nimeni sa plateasca pentru asta. Defapt fiecare dintre noi platim de zece ori mai mult decat ar trebui, pentru niste servicii care, iluzoriu sunt gratuite.

Ne complacem atat de mult cu problemele din jurul nostru, incat rar ne punem intrebari precum: la ce foloseste totusi aceasta taxa? de ce trebuie sa-mi platesc asigurarea obligatorie auto, sau de sanatate? Multe, multe de ce-uri, care oricum raman fara vreun raspuns.

Statul este construit, la nivel teoretic cel putin, pentru a lua decizii in beneficiul majoritatii populatiei unei tari. Asadar, daca majoritatea oamenilor considera ca drogurile sunt ceva foarte rau, atunci vine imediat o lege care sa le interzica. La fel cu avortul sau cu prostitutia. Acestea sunt cele mai controversate exemple, dar stim cu totii ca majoritatea populatiei decide pentru toti. Daca suntem cu totii de acord cu acest lucru, eu imi pun doua intrebari: si cei mai putini, care au alte dorinte sau nevoi, de ce ei nu au voie sa faca ce vor, atat timp cat nu ii deranjeaza pe cei din jur? De exemplu, daca nu vreau sa-mi platesc asigurarea auto obligatorie, cu ce afectez eu pe cei din jur? Daca voi intra intr-un camion, imi voi asuma faptul si voi plati cat am de platit conform legii. De ce treeeebuie sa fac asta dinainte?

A doua intrebare este mai subiectiva. La nivel de Romania. Cate din legile date zilele astea sunt facute pentru beneficiile celor mai multi? Nu ma pricep la lucrurile astea foarte bine, asa ca as intra pe un domeniu pe care multi m-ar lua peste picior foarte usor. Ceea ce stiu este ca cei de la conducerea tarii, cati or fi ei, au si ei afaceri, si grupuri de influenta, care au nevoie de o anumita lege pentru a nu mai plati taxe la intrarea in tara a materiei prime, sau pentru a face alte lucruri, dar care nu-i avantajeaza decat pe ei.

Si in conditiile astea, in care majoritatea ramane nemultumita si infometata, ce sens mai are statul, asa cum il stim si il acceptam si il adoram chiar, astazi? Nu prea isi mai gaseste deloc sensul. Si de aceea, iata ca, avand Stat si legislatie si multe multe muuuulte agentii nationale si institutii si consilii, totusi traim intr-un Haos Total.

Si acum urmeaza partea mea preferata.

Ce mult mi-ar fi placut sa fi fost acum la Street Delivery. Pentru ca este un manifest mic si plin de dorinta de libertate. Libertate asupra unei strazi, libertate de exprimare, libertate in arta, in cultura, in orice directie ti-o doresti, atat timp cat sa incapa pe una dintre cele mai frumoase strazi ale Bucurestiului, Artur Verona.

Am avut bucuria sa stau de vorba cu Codin Oraseanu, unul dintre cei care a pus bazele acestui manifest, anul trecut, la CNSC. Si mi-a placut sa aflu ca in spatele unui "festival" exista un proiect urbanistic, aprobat chiar de Primaria Capitalei. Dar cum puterea nu sta in mana oamenilor, ci in mana Statului, nimic nu se misca in vederea materializarii lui. Pana sa vedem Gradina Icoanei legata de o alee pietonala de Parcul Cismigiu, ne ramane sa ne bucuram (vorbesc de parca as fi acolo, pentru ca mi-ar fi placut mult mult de tot sa fiu) 3 zile pe an de o strada numai pentru pietoni.

O mana de oameni au venit cu un proiect urbanistic, greu de dus la indeplinire. Totusi, prin ceea ce fac ei, in fiecare an, schimba multe si ne dau o lectie frumoasa despre libertate. Libertatea de negot, libertatea de a merge pe mijlocul strazii si de a merge pe trotuar fara sa inconjori toate masinile parcate aiurea. Libertatea de a te bucura de un oras frumos.

De asta, chiar as fi vrut astazi sa fi fost la Street Delivery.

sClipiri

2011-06-10T21:01:00.002+03:00

Revin cu o alta poveste preluata de la Malcolm, dragul de el.

Daca zilele trecute scriam despre Teoria ferestrelor sparte, luata din The tipping point, astazi am citit ceva foarte interesant intr-o alta carte de-a lui, (S)clipirea.

Se face ca in cadrul unei universitati din US (Uni of Washington), un profesor a realizat un experiment cel putin interesant pe mai mult de 300 de cupluri casatorite.

Un cuplu este asezat intr-o camera, avand senzori legati la maini, pentru a le determina pulsul, temperatura la nivelul pielii si nivelul de transpiratie. Sub scaune, sunt senzori de miscare, pentru a determina cat de mult se misca si sunt supravegheati de camere de luat vederi. Li se cere sa discute un sfert de ora despre o problema pe care o au in momentul respectiv.

Apoi, fiecare secunda este analizata si la sfarsit, se poate "determina" daca cei doi sunt compatibili sau nu. Ba mai mult, chiar se poate prezice in cat timp acestia vor divorta. Suna bizar, sa poti determina stiintific gradul de compatibilitate dintre doi oameni si cu toate astea, acest profesor a avut dreptate in 90% din cazuri.

Exista mai multi indici, dintre care dispretul pare sa fie cel mai important. Daca in timpul unei certe, unul dintre parteneri da pana si cel mai mic semn ca l-ar dispretui pe celalalt, atunci este evident ca lucrurile nu merg in directia potrivita. Profesorul mai spune de asemenea ca, daca lucrurile au luat-o pe un drum descendent, cel mai probabil acestea vor continua astfel.

Ceea ce analizeaza el defapt ar fi energia pozitiva si energia negativa dintr-o relatie. El spune ca, pentru o relatie sa aiba viitor, raportul dintre energia pozitiva si cea negativa trebuie sa fie de 5 la 1. Si a reusit chiar sa le masoare si sa dea note fiecarui cuplu.

Colega sa de experiment a dus cercetarile mai departe si a demonstrat ca dupa doar 3 minute de urmarit doua persoane care se cearta, poti determina deja toate acestea. Fiecare om are un stil personal de a relationa si reactiona in fata altuia, astfel incat se formeaza niste patternuri, usor de urmarit si de detectat dupa un anumit nivel de experienta.

Concluzia autorului legata de acest experiment coincide cu alte lucruri citite zilele astea prin alte carti. Si anume ca instinctiv, noi cunoastem anumite lucruri, raportandu-le la experienta acumulata pana in prezent. Totusi, pentru ca nu actionam doar pe baza de instinct, ci analizam, ne lasam influentati de anumiti stimuli externi care nu au relevanta, consideram ca decizia corecta este exact opusul a ceea ce noi stim deja ca este bine. Si astfel, luam decizii gresite. Pentru ca le-am analizat prea indelung.

Sunt lucruri pe care probabil toata lumea le-a mai auzit undeva, dar acuma avem cercetari care sa demonstreze ca sunt adevarate si nu ne mai putem feri de ele. Dar odata cu aceasta demonstratie a unui lucru pe care toti il intuiam deja, incepi sa intelegi ca o gramada de vorbe "din popor" sunt mai mult decat niste superstitii: "I have a bad feeling about it", "Love at first sight", "S-au inteles dintr-o privire", "Impresie la prima vedere".

Ei bine, cercetatorii ne dau voie acum sa ne incredem in instincte. Informatia primita in primele minute ale unei conversatii este mai valoroasa decat toti anii pe care i-ai putea petrece langa persoana respectiva. Interesant, nu?

Teoria ferestrelor sparte

2011-06-08T21:53:00.002+03:00

Sa zicem ca in fiecare zi treci pe jos pe o anumita strada. La un moment dat, observi un geam spart. E neobisnuit, dar mergi mai departe. A doua zi nimeni nu l-a inlocuit. A treia zi la fel. Peste o luna, geamul ramane acolo, spart. E de asteptat ca, in curand cineva sa intre in casa probabil parasita si, de ce nu, sa mai sparga inca un geam.

Metroul din New York inregistra mari pierderi din cauza ca multe persoane nu plateau bilet. Mai mult, acestea comiteau tot felul de infractiuni, chiar si crime, in trenul newyorkez, asa ca acesta devenise un mijloc de transport nesigur pentru cetateni. Un timp, politia se ocupa mai ales de infractiunile majore, dar asta nu parea sa fie solutia, intrucat rata criminalitatii era in crestere. Ei considerau ca nu puteau sa aresteze oamenii care mergeau ilegal, intrucat un bilet de metrou costa 1,27 de dolari, suma nesemnificativa, in raport cu timpul care lua pentru a aresta pe cineva, a-l duce la sectie si a-i lua datele.

Dar, la un moment dat, un om "luminat" a fost angajat pentru a se ocupa cu securitatea in metrou, intrucat situatia devenise critica. El a aplicat teoria ferestrelor sparte si a demarat actiuni de oprire a infractiunilor minore. A transformat cateva dubite in sectii de politie ambulante si le-a plasat in apropierea statiilor de metrou. Politistii, imbracati in civil, urmareau intrarea si ii arestau imediat pe cei care treceau ilegal. In curand, s-a observat ca unul din 10 avea o arma la el, iar unul din 25 avea deja cazier pentru alte infractiuni. Devenise un joc interesant pentru politisti, sa-i gaseasca pe cei cu cat mai multe faradelegi in trecut.

Oamenii au inceput sa inteleaga cum merg lucrurile, asa ca isi lasau armele acasa si au inceput sa isi cumpere bilet. Neavand arme la ei, evident ca si crimele de orice fel erau si ele in scadere in metrouri. Daca politia s-ar fi ocupat doar de infractiunile mari, cu siguranta ca ar fi fost mult mai greu sa ii gaseasca pe cei vinovati, sa ii aresteze si oricum, in orice clipa, un individ care comisese doar furturi minore pana atunci, intr-un mediu in care stia ca cel mai probabil nu va pati nimic, prindea curaj sa treaca si la fapte mai grave.

Dar un mediu in care stii ca cel mai posibil vei gasi doi politisti la intrare sau iesire nu mai parea sa fie prielnic pentru asemenea lucruri.

Acest principiu a fost dus mai departe, prin curatarea metrourilor de grafitti, un alt "geam spart" care invita la producerea de acte si mai grave. Urmatorul om pus in aceeasi functie a decis vopsirea sau spalarea metrourilor de fiecare data cand acestea ajungeau la un capat de linie.

Erau pusti care se chinuiau trei nopti la rand sa faca un grafitti, in trei randuri. Ei ii lasau, pentru ca in urmatoarea dimineata sa le strice toata opera. Cu metrouri curate, tot orasul arata mai bine, iar artistii se descurajau, incetul cu incetul sa isi mai manifeste talentele pe trenuri, tocmai pentru ca toata munca lor se ducea pe apa sambetei in urmatoarea dimineata.

Dupa 12 ani de asemenea demersuri, criminalitatea in New York a cunoscut o scadere brusca. Atinsese the tipping point. :)

Si prin povestea asta, putem intelege multe. Lucruri marunte, precum faptul ca cersetorii sunt lasati sa umble pe strazi si sa agaseze oameni la tot pasul sunt ca si cum le-ai spune: e ok sa faci asta. Si in curand cersetorii se vor transforma in hoti si criminali.

In acelasi timp, putem intelege ca o serie de lucruri marunte pot schimba lumea. Asa ca, nimic din ceea ce facem nu ramane fara efect. Poate nu are the butterfly effect, dar totusi schimba ceva.

Si o serie de lucruri marunte, dar pe care le vom repeta zi de zi de zi poate vor transforma tara asta intr-un loc mai bun, un loc in care iti tihneste sa-ti bei cafeaua la Balena, iti tihneste sa mananci o ciocolata in statia de autobuz fara sa ti-o smulga cineva din mana, iti tihneste sa-ti plimbi cainele pe Kiseleff, fara sa fii batut de un necunoscut, fara niciun motiv.

Totul porneste de la lucruri marunte.

Probleme de sonorizare

2011-05-16T20:13:00.000+03:00

Este bizar (nu putea incepe altfel aceasta postare) sa realizez atitudinea generala a romanilor din jurul meu cu privire la tara lor. Da, stiu, este un subiect arhi-discutat in zilele astea de "criza economica". De la Badea si a lui zicala cu Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul, pana la artistii nostri, cu totii suntem antiromani.

Dar sa incepem cu sfarsitul, adica sa vorbim mai intai despre artisti, sa trecem un pic prin educatie si sa ajungem la inceputul sfarsit, numit politica. Si chiar simt mare mare nevoie sa scriu cele ce urmeaza, pentru ca, fara sa vreau, ma revolta ce se intampla in jurul meu. Si intr-un fel, desi eu nu sunt cine stie ce de iubitoare de tara, nu mi se pare ok. Si asa incepe:

Festivalul Club A. Sarabatorim un numar de ani de cand s-a deschis cel mai vechi club studentesc din Bucuresti. Foarte tare. Cine n-a fost macar o data in Club A? Si hai sa facem noi un eveniment de sase zile, in aer liber, sa chemam Bergembier ul sa ne dea de baut si sa chemam formatiile sa ne cante si incante. Toate bune si frumoase. M-am dus si eu acolo, sa-i ascult pe cei de la Byron, pentru ca imi sunt dragi si nu trece data sa fiu in Bucuresti si sa nu merg sa-i ascult. Cum se mai intampla, defectiuni de sunet. Si ce zice scumpul nostru Byron? "Romania este tara problemelor de sonorizare" Hah! Pai altceva nu putea spune mai bun, decat sa dea vina pe tara??? La un festival in care fiecare formatie intra pe scena, presteaza o ora si apoi iese, ca sa intre alta, e normal sa apara si probleme. Si in plus, what's with this attitude? Nu ca as fi o experta in domeniu, dar se intampla concerte foarte tari in Romania. Nu jignesti tu oare niste oameni zicand o treaba dintr-asta asa, la plesneala?

Urmatoarea formatie, Timpuri noi. Sa-i aplaudam pe membrii formatiei. Dar stati ca el (Sabin parca, chitara-bass) mai canta cu noi vreo doua saptamani. A ales sa cante cu o formatie din-afara, ne paraseste. Ne bucuram pentru Sabin!

A doua experienta a mea, mai indepartata cronologic, a fost primul curs de limba spaniola. Eram vreo 20 de oameni si o profa tanara si simpatica foc. Hai sa povestim fiecare de ce vrem sa invatam spaniola. Si din 20 de oameni, toti o invata ca sa plece in Spania si sa aiba posibilitatea de a se inscrie acolo la studii sau de a-si gasi un job mai bine platit. Si cum cu totii erau in acelasi asentiment, au intrebat-o si pe profa: dumneavoastra ce planuri aveti? Ei, ia ghici ce-a raspuns.

Politica. Subiect greu si apasator. Politica e naspa, politica e corupta, sa n-auzim de politica.

Fair enough. Dar totusi... parca ar trebui sa ne intereseze un pic, nu? Si nu e vorba de un om care vrea sa sustina fanatic un partid si sa imparta voluntar galeti si fluturasi in stanga si-n dreapta. E vorba ca ar trebui sa ne intereseze un pic, ca sa ...stim si noi pe ce lume traim.

Intr-o sala de 200 de persoane, la CNSC, Adriana Saftoiu(i-au spart blogul, deci ramane fara link) a pus o intrebare fireasca, zic eu: "Sa ridice mana cei din sala care stiu cine este reprezentatul lor in camera deputatilor." si, pana si mai challenging "cine stie unde este birou lui si a mers pentru a vorbi cu el despre ce probleme are". Se presupune ca oamenii aia ne reprezinta interesele, la un mod foarte oficial, evident. Si evident ca pe 90% din ei nu i-ai gasi la birou, fiind plecati prin Costa Rica, evident ca nu dau doi bani pe nevoile noastre si daca un student s-ar duce sa propuna o chestie, cel mai probabil l-ar ignora. Dar, pe de alta parte, isi da vreounul dintre noi silinta de a se implica in vrun fel? De a lua atitudine pana si pentru o chestie atat de mica, sa ii dea un mail si sa ii spuna: "uite, asta e o problema pe care o gasesc eu in comunitatea mea. ce poti sa faci sa ma ajuti?" Si adevarul e ca, cei mai multi dintre noi nu ne-am pus problema asta. Pentru ca ni se pare mult mai confortabil sa ii credem pe toti naspa. Dar defapt, daca noi nu le cerem nimic, ei de ce sa ne dea? Hmm...

Mai exista o propunere de lege a lui Udrea cu privire la primaria capitalei. Sa nu mai existe 7 primarii, ci doar una si buna. Care sa se ocupe de toata capitala. Si este o idee buna, lucru dovedit de faptul ca toate marile capitale ale lumii au un singur primar si o singura echipa de conducere. Nu spun ca o sustin pe Udrea. Nici pe Saftoiu. Dar aici nu e vorba de cine propune o lege. E vorba de propunerea in sine. Este ceva bun in asta. SI avem de ales intre: sa intram pe blogul Elenei Udrea, sa citim si sa gandim singuri sau sa citim toate mashurile uriase din Bucuresti care spun NU CORUPTIEI, tocmai impotriva acestui proiect de lege. E o alegere intre sa iti faci tu o parere sau sa fii ignorant si sa ii urasti pe toti.

Concluzie. Am fost in Portugalia 5 luni, am vazut si un pic de Spanie si vrand-nevrand, am comparat. Oameni, locuri, atitudini, nivel de dezvoltare, politica si coruptia din ea.

In Portugalia, studentii erau mult mai lenesi decat ai nostri. Mult mai putin implicati in organizatii nonguvernamentale. Destul de indiferenti cu lucrurile din jur, se bucurau cat puteau de studentie. Si prin asta spun tot. Totusi, am intalnit multi tineri membri de partid. Si nu oricare, ci Partidul Comunist. Hah! Nu zic ca e de bine. Zic doar ca pe ei ii intereseaza si iau o atitudine legata de coruptia din tara. Poate n-o fi atitudinea corecta, nu se stie. Dar au o parere. SI se manifesta. Fac proteste, sunt activi. Si, culmea domle, culmea: chiar le place tara lor. Nu este o chestie generala, dar majoritatea sunt foarte bucurosi ca s-au nascut acolo. Si vor sa faca lucruri in tara loc, ca sa o faca mai buna.

Concluzie cu nr 2. Nu suntem noi un pic cam hateri? Nu suntem noi un pic cam antiromani? Adica da, vad si eu ca traim intr-un haos. Oi fi eu visatoare, poate ca traiesc intr-un balonas roz de sapun. Dar mi se pare ca ne-am format aceasta atitudine GENERALA de "tara noastra e naspa", inca nu suntem absolut deloc in stare sa vedem lucrurile bune din ea. Putine la numar, ce-i drept, dar totusi: noi ce facem sa schimbam asta? Citim un pic? Facem un pic de research? Dovedim ca ne pasa catusi de putin? Pai si daca nu, atunci cum sa fie Romania altfel decat naspa? Dar e naspa tocmai din cauza noastra.

Sirul exemplelor poate continua la nesfarsit: emisiunile lui Gadea, Romania nu are muzica buna (ati ascultat azi Guerrilive intre 19.00 si 20.00?), muzicienii nostri nu canta in romana, suntem voluntari in nshpe mii de organizatii, dar nu initiem nicio miscare impotriva lucrurilor care nu sunt ok in Universitate si in general ne plangem, ne plangem si iar ne plangem.

Va las cu o muzica buna. Asa, sa meditam cu totii. Asta pentru ca si luna este amara in Romania!

My last day of work

2010-08-06T10:13:00.000+03:00

Sunt la finalul unei luni in care am facut "tot ceea ce putea face un PR junior", dupa cum "sefa" mea mi-a spus. Am ajutat la organizarea unui eveniment, am sunat la jurnalisti, am facut monitorizari de mi-au sarit capacele si multe altele.

Sunt multe lucruri pe care mai trebuie sa le invat despre agentii si companii, despre modul meu de lucru, mai am multe de invatat despre mine insami. Si cum sa manage myself.

Dar nu e grav. Sunt pe drumul cel bun. Si cred, chiar cred ca...I can do it. I even can be good at it. Oh, yes I can! :)

Ma aflu intr-o stare bizara, cu valuri de regret, ca poate ma implicam mai mult, multumire, ca am invatat multe, entuziasm, ca ma asteapta in sfarsit vacanta, un pic de tristete, ca nu se stie cand si daca ma mai intorc vreodata aici.

Ei bine, imi dau seama cat de exagerat era sa cer ce vroiam eu in prima mea zi. Si asa, imi scad asteptarile si ma simt un pic mai aproape de realitate. Si asta imi place, pt ca eu si realitatea interactionam un pic mai dificil...

Cam asta a fost cu practica mea minunatata. A fost foarte bine, pana la urma. Inca o zi si apoi...

Vacantaaaaa

Still Bucharest in my mind

2010-08-01T10:50:00.001+03:00

este atat de ciudat sa mergi si sa mergi si sa nu intalnesti niciodata macar un chip cunoscut. nu neaparat sa cunosti si omul, doar chipul sa iti fie familiar. intr-un oras al tuturor posibilitatilor, descopar oameni foarte bogati si alaturi de ei, oameni extrem de saraci. ce e drept, in orice oras "provincial", nu iti este dat sa vezi la tot pasul acest contrast innebunitor. si vile si oameni si masini de lux, iar pe partea cealalta a strazii, oamenii dorm, intinsi pe cartoane sau pe trepte. nu se intampla la periferie, nu. se intampla in centru. si ma intreb daca peste tot in lume e asa. oare in manhattan sunt cersetori? are si el oameni ai strazii?

ma plimb, pictez, ascult Gotan si altele si meditez la nemurirea sufletului. Citesc despre vaci mov si o revolutie in marketing. tin geamurile larg deschise, ca sa aud masinile de pe bulevard si ca sa iasa mirosul de mancare din casa. A, da, gatesc.

La geamuri, este un fel de pervaz mai lung intre etaje, astfel incat sa nu pot vedea geamul celui de dedesubt sau de deasupra. despre cel din dreapta nici nu mai vorbesc. si imi amintesc cum arunca dora seminte de cirese la mine in balcon...eh, alte vremuri.

Exista o cladire abandonata, undeva vizavi. Cica a fost un minister acolo pe vremea lui Ceausescu. Dar acum, e doar o cladire parasita. Binenteles, s-ar fi putut face o cladire de birouri, s-ar fi putut intrebuinta cumva. dar nu. statul a uitat-o si nu m-ar mira daca as afla ca nimeni n-a mai intrat acolo de douazeci de ani. dar totusi, ceva s-a intamplat cu ea. exista doua boxe, scoase pe un geam, pe la etajul doi. e singurul semn de evolutie in istoria ei. si aceste doua boxe mititele anunta cand e fix. cum? canta oda bucuriei. asadar, din ora in ora, ascult oda bucuriei, venind din cladirea parasita.

pana mai deunazi, as putut crede ca acolo se ascunde tovarasul dictator. si ca lui poate ii place oda bucuriei si de asta si-a setat asa ceasul. dar acum ca l-au dezgropat si au aflat ceea ce cu totii stiam deja, nu mai pot crede intr-o legenda urbana, care de altfel ar fi sunat foarte interesant...

Bucurestiul are o viata a lui. O viata care se trezeste tarziu in weekend.
Ieri dimineata, ma urcasem intr-un 137 ca sa merg la cumparaturi si am avut stupoarea sa vad numai batrani. in afara de doua-trei doamne-domnisoare de 30 de ani care mergeau sa isi cumpere haine pt servici, in rest erau numai batrani. Este adevarat ca multi au masini si probabil si mai adevarat ca mult pleaca in weekend la mare.

Ei bine, mi-am stabilit cateva obiective marunte, pentru ultima saptamana de zacut in acest oras, minunat si mizer: sa inchiriez bicicleta din Kiseleff, sa merg la Inception, sa merg in Militari (defapt doar shopping center ul de acolo :) ) sa cumpar Autan.

In materie de mancare, am gatit mai mult decat mi-as fi imaginat. In materie de pictat, astept sa imi vina inspiratia(vine disearacu autobuzul de 5.30). In materie de muzica... roots to grow, and wings to fly... In materie de bogati si saraci, ma uit, ma intristez si merg mai departe. Cica asa trebuie sa faci. Sa nu lasi sa te afecteze.

Despre internship, analizez, urmaresc miscarile celor din jur si inca incerc sa imi dau seama daca este de mine meseria asta, agentia asta, departamentul asta.

Despre vacanta, abia astept sa imi iau radacinile cu mine si sa zbor in Delta.

Weird things happening to me

2010-07-29T18:42:00.000+03:00

M-am apucat sa gatesc mancare indiana. Si ceea ce e cel mai aiurea e ca e addictive. Adica eu nu am mancat nimic serios astazi, pranz sau cina. Dar sunt la al treilea fel de mancare indiana si incerc sa imi promit ca dupa aceea ma apuc sa mananc din bunatatile extreeeem de picante pe care le-am gatit pana acuma. Mai am o multime de lucruri de invatat despre bucataria indiana(defapt..nu stiu nimic..). Pana acum gasesc niste condimente care trebuie puse mai in toate mancarurile, dintre care curry mi-a dat cele mai mari batai de cap. Pentru ca...e picant. si nu iti dai seama chiar imediat ce gusti ca e picant, ci cand inghiti. Timp in care eu mai puneam o lingurita de condiment in tigaie. Si apoi isi facea efectul, iar eu regretam amarnic..
Dupa un orez si un chickpeas, aka naut, ma aventurez si la un pui cu iaurt, care sper eu ca le va stinge pe celelalte doua. Apoi o sa mai fac si vreo 2 naan si cumintica, am sa mananc timp de vreo ora toate nebuniile pamantului :))

I just love cooking!

Chestiuni de subconstient..

2010-07-19T14:11:00.001+03:00

Luati loc pe acest scaun, va ofer si o cafea? Proaspata si aromata, da.
Acum, ia spuneti-mi: nu-i asa ca va doriti o masina noua?

Passions

2010-07-18T20:42:00.000+03:00

Iata ca e vacanta. Si desi fac un internship destul de interesant, imi ramane totusi o groaza de timp liber. PE care incerc sa il exploatez in cele mai dubioase moduri. Mi-am luat un set de acrilice si ma ambitionez sa pictez in ciuda lipsei mele crancene de talent. Azi am inceput sa pictez flori si mi-am dat seama ca asta e tot ce ma pricep sa pictez. SI mai ales floarea soarelui. O, da. Floarea soarelui is definetly my thing. Tata a zis sa evoluez, avand in vedere ca asta pictam si acu 4 ani [cand am mai avut o vara plina de veleitati artistice]. Dar m-am intors tot acolo. Si cred totusi ca am evoluat cumva, in arta mea fara de arta. Pentru ca le conturez altfel, le colorez altfel, dar eu sunt tot acelasi lucru. SI ceea ce pictez e ceea ce simt si gandesc. Ceea ce respir. Si se pare ca nu sunt nici mai mult, nici mai putin decat o floarea soarelui si eu.

Internship experience

2010-07-16T12:00:00.000+03:00

Ma aflu acum de aproape o saptamana lucrand intr-un loc in care numai cu mintea puteam crede ca voi ajunge sa lucrez. Suntem intr-un birou, trei fete care incercam sa absorbim ceva din marea de cunostinte si tehnici ale celor doua mai mari si mai experimentate.
In ciuda brandului pe care il adooor si il iubesc de vrun an incoace (de cand citesc si carti de-ale intemeietorului...) vad ca dupa cortina lucrurile nu stau chiar asa cum par. SI ca lucrurile sunt minunate, dar ca ma asteptam de la mult mai mult. Mi-as fi dorit sa invat mai mult, sa mi se dea acces mai mare la informatii si libertatea sa fac mai multe chestii. Mi-as fi dorit poate, un pic mai multa incredere. Dar se pare ca e normal sa nu se intample asa de la inceput.

Cred ca sunt dezamagita pentru ca, asa cum am invatat din AIESEC, tot imi vine in minte expresia deliever on promises. Si vad fite nelalocul lor si lucruri care nu par atat de ok, pe cat ne spunea noua profa de publicitate sau pe cat am invatat eu ca ar trebui sa fie din AIESEC.

Citesc zilele astea o carte despre Starbucks. O companie care a ajuns in cativa ani de la 100 de magazine imprastiate prin cateva orasele din US la o multinationala care se intinde pe toate continentele. Cum au reusit? Si-au stabilit o viziune care ii inspira pe toti. Fiecare angajat este partener Starbucks si are voie sa se implice cat de mult vrea in dezvoltarea companiei. Unul dintre principiile lor este cel de a fi transparenti in ceea ce fac si de aceea, autorul a reusit sa faca cercetarea pentru cartea sa vorbind cu CEO si cu multe persoane de pe diverse pozitii, toti fiind foarte deschisi sa il ajute. Sunt uimita de cum s-a dezvoltat Starbucks focusandu-se pe oameni mai mult decat pe altceva.

Se spune ca Starbucks investeste mai mult in traininguri pt angajati decat pe publicitate, in fiecare an. Si adevarul e ca, daca mergi la ei si iti servesc o cafea fix pe gustul tau, cu zambetul pe buze, chiar nu ai nevoie sa auzi de la televizor de ei.

Calitatea oamenilor este cea care dezvolta orice companie. Sunt din ce in ce mai convinsa de asta, cand merg la shopping, cand fac un internship, un proiect in AIESEC cu licee... de fiecare data inteleg ca oamenii fac orice organizatie sa fie un loc in care iti doresti sa te intorci sau unul din care abia astepti sa pleci mai repede.

Cand o sa fiu eu mare si o sa am si eu trainee mei in departament stiu un singur lucru: o sa le dau un minim credit pt inceput. Cine stie, poate ca or merita.

Intrebare existentiala

2010-07-04T23:26:00.000+03:00

Mi-a facut cadou Octav un set de pensoane din par de veverita.
Incerc sa gasesc pe undeva sa aflu daca veveritele alea au fost omorate pt parul lor valoros, sau doar au fost...tunse un pic.
Daca cineva stie, sa ma lamureasca si pe mine.
Altfel, voi dormi foarte prost la noapte...

Desfaci atomul, in cautarea unui scop

2010-07-01T13:34:00.000+03:00

Poate la o varsta prea inaintata pentru asa ceva, caut in totul din jurul meu un scop.

Intr-o reclama la sampon, intr-un videoclip al Rihannei, intr-o melodie de la Gotan Project, intr-o discutie contradictorie cu privire viziuni si idei despre viata si viitor. In fiecare concept pe care il intalnesc, caut un scop, ma intreb daca intr-o lume...minimalista, acel concept si-ar merita locul sau am putea trai foarte fericiti si fara de el.

Ma gandesc la viitorul meu. De PR sau de om de publicitate (Doamne-ajuta!)
Ce o sa fac eu? O sa fie niste instrumente pentru a creste niste cifre, pentru a atinge niste obiective si atat? Faci o facultate ca sa te instalezi ca un instrument intr-o multime de instrumente, dar sa stii destul de bine ca mecanismul mare ar merge inainte (intr-un fel sau altul) si fara de tine?

Niste cantarete extravagante si comerciale par sa aiba ca scop spalarea creierelor minorilor din lumea-ntreaga. Una se crede Madonna cu costum de calugarita, rosu, de piele, predicand un mesaj fara mesaj (ale ale ale alejandroooo). Alta plange de i se scurge toata mascara, bea dintr-un pahar de martini gol si trage dintr-o tigara. C-o parasit-o si ca de ce o parasit-o? Are you serious? Are you really singing about that? WHY?? Si o a treia, de se pupa cu o alta, in tristetea ei neinteleasa, dupa ce, cu o melodie inainte zicea numa

Come on rude boy, boy Can you get it up?
Come here rude boy, boy Is you big enough?

I beg your pardon? despre ce e defapt melodia asta?? Ok, dansam pe ea, ne face sa shake our asses, dar totusi, ce mama masii e cu versurile astea???

E un fel de... hai sa facem muzica si sa vindem si sa nu ne intereseze ca adolescentii de treishpe ani se uita la noi ca la niste stele si daca noi ne taiem venele pt barbati, ei o sa creada ca asta e ok si daca noi ne pupam aiurea cu gagici, ei o sa creada ca si asta e ok si pana la urma, ce mama masii, hai sa facem si sex de la 10 ani, ca noi asa vedem la televizor!

Am avut imensitatea de noroc sa merg la doua concerte geniale in ultima saptamana. M-au lasat cu multe multe sentimente ravasite, cu multe ganduri si multe intrebari. Si vezi ca exista mai multe moduri de a face muzica: poti face ca Lady Gaga, sochezi si curg banii sau poti evolua. Poti sa te preocupe problemele mari ale lumii si problemele comunitatii in care vii sa canti. Poti sa trezesti niste semne de intrebare. Si ascult eu melodia asta de la concert incoace, cu versurile in fata si gasesc mereu alt mod sa o interpretez. Si asta era doar una dintr-o ora jumate de muzica adevarata. O ora jumate in care simti ca aceasta arta evolueaza. Ca cineva munceste sa treaca la urmatorul nivel de intelegere, de exprimare, de sunet, de lumina, de joc.

De Gotan, nici nu mai am cuvinte. M-am lipit de scaunul meu de la Sala Palatului, de parca eram la un film de groaza (desi poate nu e cea mai buna comparatie) si nu puteam sa misc de cat de bine suna totul,de cat de tare intra in mine muzica din toate instrumentele, adunate laolalta. Cata eleganta in fiecare acord...magie.

Si cumva definesc o muzica fara scop si una cu scop foarte precis.

Si la fel ma gandesc ca exista peste tot: un PR cu scop, care marcheaza, ramane si un PR cu conferinte adormitoare de presa, cu scopul de instrument intr-un intreg; o publicitate care vinde si o publicitate care are si alt scop decat cel de a vinde.

Si eu, ca om, trebuie sa ma gandesc, sa aleg daca ceea ce vreau sa fac va avea un scop sau nu: blogurile astea, lucrurile pe care vreau sa le pictez, proiectele in care ma implic, meseria pe care o voi avea, aduc ele ceva nou pe lume? cat impact pot ele sa aduca?

B on my mind

2010-06-25T16:48:00.001+03:00

Aceasta fiara ciudata, plina de incurcaturi si drumuri fara capat, am cunscut-o multa vreme doar din carti. De la Eliade, de la Cartarescu [cel mai mult], de la Otilia si Felix. Am cautat Bucurestiul si in paginile Ioanei Parvulescu, ca aveam un subiect la Bac din ea, povestind despre o capitala interbelica unde un scriitor se plimba cu masina lui rosie, iar o poeteasa se plimba seara la sosea cu barbatul ei de brat. Cum scriitorii se adunau la Carul cu bere si ce petreceri se mai incingeau pe acolo!
Am cautat Bucurestiul in fiecare poveste, pentru ca stiu ca niciuna nu ar fi fost la fel fara acest fundal bizar si neinteles. Si la Cecilia Stefanescu, in varianta scrisa a Legaturilor bolnavicioase cu Chirila si Maria Popistasu, am gasit un oras innorat, strabatut de doua studente curioase si pline de pofta de viata. Ele dadeau viata si beciurilor cu vin fiert, si covrigilor fierbinti, mancati pe fuga, si apusurilor de soare vazute de pe bloc.

Si Cartarescu, unde blocurile devin multimi infinite de puncte. Iar infinitul poate fi mai mare sau mai mic, pentru ca unele blocuri sunt mai inalte si altele mai joaste, dar totusi fiecare constituie pana la urma tot o multime infinita de puncte. Iar santurile din fata blocului, prin care baietii jucau ascunsa, cu gandacii si ramele lor. Iar tramvaiul, care ducea direct pana la marginea Bucurestiului, la matusa, care statea la casa si pe acolo ce de-a intamplari au mai fost, de simt ca eu insami am jucat toate jocurile acelea magice si ciudate, de parca eu insami am locuit in Bucuresti, in cartierul gri si la matusa acasa, pentru toata copilaria mea.

Si totusi, venind aici, imi dau seama ca toate erau niste povesti. Niste ilustrari ale unui oras care poate prinde o mie de chipuri. Si-asa ca de acum imi ramane sa imi descopar eu Bucurestiul meu. Astept parca o a doua viata sa-mi deschida portile, sa parasesc Iasul [care are si el, fantasmele lui totusi..] si sa cunosc acest oras bizar si frumos in uraciunea lui. Si iar imi zboara gandurile aiurea, la toate povestile fascinante si triste pe care le-am auzit, sau citit, sau vazut, in micul oras si strang din ochi si ii deschid iar: eu sunt deja aici.

Fundal sonor

Bucurestiul, dom'le...e Bucuresti!

2010-06-24T21:58:00.000+03:00

Am avut astazi o zi de hoinarit prin Bucuresti. Noutatea o constituie ca pentru prima data I was on my own. Nu aveam credit sa o sun pe sora-mea, eram eu singura impotriva tuturor. Si ma pomenesc ca vreau sa iau un taxi de pe o strada din fata la carefour orhideea, dar doamna de la taxiuri habar n-avea ce-i explicam eu. Ea vroia sa ii zic strada, eu de unde sa stiu decat ca se construieste un pod maaare in fata si ca Dambovita curgea lin pe langa mine. Pare-se ca n-a ajutat-o prea mult.

Dar m-am descurcat si i-am zis sa vina din fata la Carefour. Si ne-am inteles pana la urma [a urmat intrebarea: pe la care intrare: pe la orhideelor, sau rozelor, ceva, sau pe partea cealalta pe str...Xysdjah? Si eu iarasi eram: ??? Apoi m-a intrebat: Pe la apa, sau nu? Pe la apa, da!! asta stiu sigur, da! pe la apa!.] Si pana la urma ne-am inteles, dupa cum spuneam.

Si zaceam eu asa, in propia-mi meditatie in fata la Carefour cand doua fete ma intreaba: Do you speak english? Eu le-am spus crudul adevar: Yes, I do speak English, but I am as lost as you are, so I don't think I can help you. Saracele au fost dezamagite profund...totusi le-am intrebat ce cauta. Si cautau un mall. Asa ca le-am invitat sa impartim taxi ul si am mers cu toatele la Mall.

Erau doua mediciniste foarte vorbarete de la Cluj, carora nu le venea sa creada cat de multe masini sunt in Bucuresti. Si le-am spus ca sunt din Iasi si au inceput sa ma innebuneasca cu verisoarele lor din Iasi care dau party uri prin camine. A fost o discutie amuzanta, care mi-a insenintat ziua.

E o intamplare bizara sa te simti mancat de oras, pierdut si de neregasit si atunci, fix in acel moment alti oameni sa iti ceara ajutorul, pentu ca ei sunt si mai pierduti decat tine. Momente ca acesta iti dau energie sa crezi ca totul va fi bine, sa continui sa te zbati si sa invingi metropola, pana la urma!

Motivul pentru care abia astept sa locuiesc aici este ca, oricate stradute ai strabate [pe jos, cu taxiul, cu autobuzul..], niciuna nu iti spune stop. Daca ai sta sa cauti, in spatele stradutei este o alta stradela care da intr-o alta alee, care descopera o alta si alta si iar alta carare. Bucurestiul pare sa fie un infinit de stradute. Abia astept sa am timp sa le strabat pe cat mai multe dintre ele.

Te respect. Si asta ar trebui sa fie indeajuns

2010-06-24T00:15:00.000+03:00

Dintre subiectele saptamanii 'advertising' , 'relationships', 'movies' si 'female idols' , o sa aleg pe cel mai plictisitor dintre ele: filme.

Tocmai am fost intr-un mall in Bucuresti si am vizionat Back-up plan cu sala full.
A fost o experienta noua pentru mine, din multe puncte de vedere. scaunele erau mai confortabile decat cele de la republica, sala era plina si...guess what: era f multa galagie!!!
Dar filmul a fost dragut. Nu m-a facut sa-mi pun intrebari existentiale, asa ca sa zicem ca a fost doar un film dintr-ala ca sa te destinzi dupa o zi incarcata. pe care eu n-am avut-o.

Oricum. Ma gandeam la vremurile bune in care mergeam la Republica cu Octav, sa vedem un film frantuzesc necunoscut si eram doar noi doi in toata sala aceea gigantica.
Si ne mai place sa mai stam si la al doilea etaj...
E liniste si ne bucuram de tot ecranul acela imens. Si ne bucuram de scenele ce se deruleaza lent si melancolic, cum se intampla mai in toate productiile frantuzesti. Si, ghici ce? E liniste...
A fost frumos si filmul din seara asta. Dar spectatorii au fost de groaza. Comentau, radeau cand nu era de ce sa razi, le suna telefoanele...ce poti sa-ti doresti mai mult de-atat?

Datorita mall urilor, oamenii au invatat sa mearga din nou la cinematograf. asta e un lucru de apreciat. nu mai fura filme de pe net, sau tot fura, dar din cand in cand sunt dispusi sa mai si plateasca pentru ele. Si asta este bine. Ceea ce lipseste este o educare a populatiei de a respecta pe ceilalti din jur.

Asta imi aminteste de un interviu cu Marius Manole pe care l-am gasit mai devreme pe internet, cand cautam sa vad in ce piese mai joaca acum. Povestea el ca intr-o piesa, avea replica "Si se facu liniste" si fix atunci cuiva ii suna telefonul. Povestea ca i s-a intamplat in 5 reprezentari succesive ale piesei. Mi se pare incredibil. Practic, era un dobitoc care venea la toate spectacolele, special ca sa strice toata piesa. Asa ca Marius a trebuit sa schimbe replica, in asa fel incat sa nu mai aiba mare efect daca suna un telefon in sala. Mi se pare pana si mai crud in lumea teatrului sa nu stii sa respecti. Sa faci liniste, sa fii atent, sa nu deranjezi, sa iti inchizi naibii telefonul ala.

E o problema de educatie. Si la film si la teatru. Si totusi Codul Bunelor-Maniere a fost un best seller anul trecut in Romania.200.000 de exemplare, daca imi amintesc bine. Cine ar fi crezut?

Despre fericire...

2010-06-14T03:17:00.000+03:00

Este un subiect de care m-am izbit azi[ieri..] dimineata, cand ma pomenesc ca ma duc la Think.
Cat de complicat si cat de simplu pare totul. Mi se intampla ca atunci cand cunosc oameni noi, sa-mi amintesc de o scena din shreck, cand monstruletul verde zice ca ei sunt.."like onions. they have layers" Si oamenii tot ca niste cepe sunt.
Descopar un om si la prima vedere pare neinteresant, il cunosc un pic mai bine si pare simpaticut, dar nu genul meu. Ma ofer sa il ajut la ceva si incep sa admir dedicatia si energia cu care munceste. Incepem sa vorbim mai mult si vad ca avem lucuri despre care gandim la fel. Apoi se intampla ceva si ma deamageste. Apoi se intampla altceva si imi dau seama ca suntem prieteni si nu prea mai are ce sa schimbe de acum acest lucru.

Asa e si cu fericirea. Uneori simt ca o am in maini. Ca e simpla si frumoasa si fragila, ca o floare.
Apoi, se intampla vrun uragan ceva si fericirea zboara undeva printre sferele inalte: meditez la ea, mi-o doresc, fac planuri, scheme, ca sa ajung la ea. Mi se pare totul un sistem greu si complicat, un labirint din care nu mai pot iesi. Si apoi, dintr-o data se zareste soarele de dupa fuiorul de nori. Si totul pare din nou ca-ntr-o zi de primavara.

Astazi[ieri...] Maia m-a facut sa ma gandesc la fericirea mea. Si la fericirea celor din jur. Si Razvan Crisan m-a facut sa ma gandesc ca fericirea de a fi in viata, de a avea un trai cat de cat linistit valoreaza mult mai mult decat mi-as putea imagina. Si Doina a glasuit ceva despre fericirea de a fi sanatos...

Din conferinta asta am ramas cu ideea ca ma aflu pe drumul cel bun spre fericire. Poate ca va trebui sa trec de niste obstacole urate, dar in mare, sunt pe drumul cel bun. Apoi mi-am dat seama ca ma plang prea mult. Ca e naspa ca nu pot sa invat in camera din cauza ca dragelor mele colege le place sa dea showuri, dar totusi nu se merita sa meditez si mai ales sa ma plang despre asta ore in sir. Pur si simplu gasesc solutii, le aplic si merg mai departe.

Am invatat ca fericirea e o stare, nu o emotie. Si ca nu trebuie sa le confuzi. La partea asta mai am de meditat un pic.

Tu mergi la muzeu?

2010-06-13T22:26:00.000+03:00

Se face ca acum vreo 2 luni de zile am fost la Congresul Studentilor la Comunicare, in minunata capitala. Si s-a discutat despre PR cultural. Nu ne-au lamurit ei foarte clar cam ce inseamna asta, dar oricum am ajuns sa cunoastem niste personalitati foarte interesante, care fac lucruri smechere in domeniul cultural. SI ma refer la cultura in adevaratul ei sens.

Printre altii, au fost acolo in fata oameni care se ocupau de muzee. Si tema era destul de incinsa. Se stie destul de bine ca oamenii nu mai merg la muzeu. Ce sa facem, ca sa ii atragem? Trebuie muzeul sa ramana o institutie conservatoare, rece, pasiva, care sa isi astepte vizitatorii si atat sau, din contra, trebuie sa vie un sistem dinamic, care sa scoata arta in strada, sa o promoveze pe limba celor carora se adreseaza, sa organizeze evenimente speciale, totul pentru a atrage oamenii?

Noi, am ajuns cumva la concluzia ca epoca s-a schimbat si muzeul concureaza cu alte entitati care pot indeplini aceleasi functii [de informare, de culturalizare, de entertainment]. Si in plus, muzeele ar trebui sa se auto-promoveze pentru ca au o responsabilitate sociala a lor, ca institutie, sa culturalizeze societatea.

Foarte fain suna teoria si concluziile noastre.
Din pacate, in Romania, muzeele sunt pline de oameni cu minti invechite care nu au fost la CNSC. Si e trist.

Acum cateva yile am vayut un afis. Spunea ceva despre moda anilor 1900 si Muzeul Unirii. Deschis intre 10 si 20. Cool, mi-am zis.

Am dat un examen si in seara cu pricina, l-am luat pe Octav de o manuta, la 19.20, sa mergem sa vedem expozitia.

Am ajuns si am intrat. O doamna ne-a intampinat complet surprinsa ca ne aflam acolo si ca am reusit sa intram. Ne-a zis ca e tarziu si ca sa venim in alta zi mai devreme sa vedem expozitia. Eu eram mirata. Oare ce-o fi cu expozitia asta de nu ne ajung 40 de minute sa o vizitam???

Ne-am mai fastacit noi un pic, mai ales ea si pana la urma ne-a primit. Stupoare! Erau doua camere, cu vreo 20 de manechine cu costumatii de epoca. Expozitia era minunata, dar extrem de mica. Nu pot sa imi explic de ce nu ne-a lasat din prima. SI partea cea mai faina e ca...era gratis!

Deci la 19.20 am intrat in muzeu, la 19.30 am si iesit, incluand aici multumirile doamnei pentru nesfarsita ei generozitate sa ne dea voie sa vedem expozitia in timpul programului.

Cand sa iesim, stupoare: poarta era incuiata. Alti doi, ca si noi, venisera probabil tot pt expozitie. A iesit panicul sa ne descuie noua, sa plecam naibii mai repede si le-a zis lor ca la 7.30 intra ultimul vizitator. Presupun ca era 7.31.

No, pai intr-o lume in care oamenii: fie muncesc pana la 5 dupa-amiaza si seara ies in oras la plimbare, fie invata si merg la scoala toata ziua si ies seara la, ati ghicit, plimbare, deci intr-o lume in care absolut cu totii iesim la ora 20.00 la plimbare, tu ce vizitatori astepti de la 10 la 19.20? Este stupid, pt ca eu cred ca daca ar tine deschis si ar si anunta ca tin deschis, macar pe timpul expozitiilor pana la ora 22.00, ar avea numar dublu de vizitatori pe zi.

Este stupid sa vezi ca niste chestii interesante [costumatii la moda in 1900, de exemplu] sunt blocate de niste reguli de ordine interioara, care nu folosesc nimanui. Si sa nu ma luati ca si femeile alea au copii si tre sa mearga si ele acasa. CUm sunt oameni care lucreaza in cluburi sau pub uri, cum sunt formatii[ca sa luam un exemplu tot din sfera culturala] care canta de la miezul noptii, asa ar putea angaja si personal special pentru asa ceva.

Un muzeu are potential foarte mare. Chiar si de castigat bani. Si totusi, niste minti incuiate ne arata ca nu se poate. Bine am venit in Romania.

Despre ce Dumnezeu vroiam sa scriu??

2010-06-09T00:40:00.000+03:00

E vorba de xenofobie. si e vorba de multe lucruri ce se petrec in jurul nostru si pe care le facem chiar noi. Uram oamenii din jurul nostru, dar mai mult, uram chiar natura care ne-a tinut atata la sanul ei si ne-a dat mancare si casa, inainte sa se fi descoperit chipsurile si BCA-ul.

Incepem cu Xenofobia
Se face ca mergeam cu autobuzul prin minunatul Bucuresti. Ma grabeam eu la conferinta intr-o frumoasa dimineata, cobor in spate la Universitate si ma impiedic de o femeie, tiganca, a carei traiectorie era perpendiculara cu a mea. Mi-am cerut scuze rusinata, ca stiam ca e vina mea ca sunt cascata. Tantea m-a luat de o mana si m-a intrebat daca sunt bine, daca m-a calcat pe picior, daca m-am lovit. Eram cumva surprinsa de reactia sa atat de prietenoasa si i-am zis ca sunt bine. Placut surprinsa, mi-am continuat traiectoria.
Si pentru ca sunt o cascata si jumatate, evident ca mi s-a mai intamplat inca de vreo sapte ori sa calc sau sa ma impiedic de oameni si de fiecare data mi-am cerut scuze intr-un milion de feluri, pentru ca stiu ca asa e frumos si pentru ca mie chiar imi pare rau cand ii calc pe oameni pe picioare. Si cei mai multi dintre ei au fost prietenosi si intelegatori. Ca sa vezi, cine ar fi crezut?
Ei bine, intr-o alta minunata dimineata, eram la AdyCopy Center, unde era full de lume. Incercam sa imi fac loc printre oameni bulucea, ca sa ies si eu de acolo si am calcat-o pe o tipa pe picior. Cum primavara se facea ca-i vara, tipa avea sandale. Si am luat-o frumos de mana si cu durere in inima mi-am cerut scuze. Raspunsul? "Ai grija pe unde calci! Ar trebui sa te uiti pe unde mergi nu in alta parte!!" Deci era suuuuper-full acolo! Era nebuna? Am calcat-o pt ca nu era niciun alt spatiu in jur ne-ocupat de piciorul cuiva si chiar trebuia sa trec. Si chiar nu era intentionat. Mda. Ei bine, asta asa, ca sa invat eu ca unele tiganci sunt bine-crescute si unele fatze sunt niste afurisite de-a dreptul. Si sa invat mai ales partea cu "unele". si asta pt ca generalizarea e cel mai prost obicei, atunci cand incerci sa scapi de xenofobie.

Despre natura, in editia de maine.
Pana atunci... o vrabie nu e o simpla vrabie si over the hedge imi stau pe creier...
si ma mai gandesc si la vulpi care mananca bebelusi. Acolo, oare a cui e vina?

Complexul pantalonilor rupti in fund

2010-06-05T12:57:00.000+03:00

Am fost zilele trecute la o dezbatere cu doctorul Cristian Andrei despre interculturalitate si cum ne invata pe noi bunica de cand suntem mici sa fim xenofobi, de cum nu putem sa ne inghitim saliva daca am lasat-o 6 ore intr-o cutie de laborator si mai multe lucruri de acest fel, toate legate de cum interactionam cu oamenii din alte culturi, cum ajungem sa intram in discutie cu ei, ce le spunem si ce greseli imense facem, din cauza ca avem senzatia ca avem pantalonii rupti in fund.

E un complex cu care am impresia ca toata lumea se confrunta. Si cei care pun stapanire pe el si reusesc sa scape, sunt cei care conduc lumea [metaforic vorbind, binenteles]

COmplexul pantalonilor rupti in fund se refera la faptul ca esti convins ca ai un gandac pe nas si toata lumea de pe strada se uita ciudat la tine. In realitate, nimeni nu se uita nicicum la tine. Sau ca esti roman intr-o alta tara si crezi ca daca francezul ala nu prea sta de vorba cu tine e din cauza asta. Sau daca esti intr-un cerc de oameni nu-stiu-cum, nu scoti niciun cuvant, de frica sa nu spui ceva gresit si ei sa nu te judece. Si exemplele pot continua la nesfarsit.

Unde l-am intalnit pana acum? intr-un milion de cazuri. Sunt si eu contaminata de complexul asta, dar pana acum nu stiam ce nume sa ii dau. La cursurile de teatru ii ziceam frica de esec si frica sa nu te faci de ras. Si profa s-a pus in 4 labe si a inceput sa latre nervoasa la mine, pana m-am suit pe un scaun de frica. Probabil ca un copil mai fairplay se punea si el in genunchi si incepea sa latre inapoi :)) Eh.. Si de acolo am inteles ca nu prea conteaza daca lumea rade de tine si ca tu trebuie sa ai curaj sa iti joci rolul pana la capat.

Am vazut copii de la grow ca unii aveau frica sa vorbeasca de fata cu ceilalti, desi in particular ziceau niste chestii foarte smechere. Si pe cati i-am prins, am incercat sa ii incurajez sa spuna clar si tare ce au de zis, pentru ca, daca altii rad, e problema lor.

E un proces destul de ciudat, in care tre sa lucrezi zi de zi cu tine insuti, sa iti impui chestia aia de ok-ok, si sa nu te simti jenat sau frustrat cand cineva se uita cars la tine. Sa pleci de la premisa ca nu se uita asa din cauza ca faci cruce sau ca esti roman, sau ca esti din Iasi sau ca esti din AIESEC sau mai stiu eu de ce. Pur si simplu sa iti spui ca tu esti mai mult decat toate grupurile din care provii si sa te comporti in asa fel incat sa ii arati ca tu esti tu. SI s-ar putea asa sa isi schimbe parerea si sa se uite frumos la tine.

A fost o lectie de toleranta interculturala, dar a fost fara sa vrea si o lectie de toleranta a sinelui. Care mie mi-a amintit de niste lucruri pe care le gandesc constant, dar nu stiam cum sa le numesc.
Complexul pantalonilor rupti in fund pare un nume destul de bun.

Nerdy anger

2010-05-25T12:07:00.000+03:00

European CV is the most complicated thing I have ever met. If you have more than one thing to saz about your experience or education is purely imposible to just copy and paste the left cells. I am going crazy and I have decided to just let it this way.

But..
Why did they implement this type of CV, that should be easier used by everyone (because you have a lot of helping information on the site, so it's more like filling in an application form, then composing something...), but there are some biiig issues when the information on the site says: just copy and paste and...no, that doesn't work.

Cannot believe a thing that should be so simple is almost impossible to fill in.
Arghhh.

2010-05-17T13:15:00.000+03:00

I so love BCU sometimes! Au 10 [zeceeee!!!] exemplare dintr-o carte, dar nici pe niciunul nu vor sa-l dea acasa. Cine stie ce fac studentii cu cartile noastre, poate le mananca!
ps: cartea e din 2002, sa nu va ganditi ca o fi de prin 1940 si e in stare de maxima degradare...

OMV? Nu, nu e indeajuns

2010-05-15T00:22:00.000+03:00

Si-am ajuns acasa...
Si sa vad ca Petromul de la marginea orasului s-a transformat peste noapte in OMV.
Dar ce, nu stiai ca Petromul a fost cumparat de OMV? Ba da, stiam, stiam.
Dar e neaparat nevoie sa transforme toate benzinariile Petrom in OMV, acum? De ce?

Nu m-am documentat, asa ca doar banuiesc.
Ma gandesc ca le-ar fi mai usor sa manuiasca [ca sa nu zic manageruiasca] un singur brand, decat doua si l-au ales pe cel cunoscut si promovat la nivel multinational.
Sincer, eu sunt intr-o dilema f mare pt ca refuz sa alimentez de la OMV. Mi se pare NASPA. Si nu ca benzina, ci ca brand. Petrom saracu a avut un PR bun in spate de l-a implicat in asa multe campanii de reposnsabilitate sociala, incat mi-e f drag. Si cred ca nu numai mie. Cred ca multa lume a observat grija manifestata prin multe campanii si spoturi de catre Petrom.

Si mai imi mi-e drag Petromul pentru ca e brand romanesc. Acum va trebui sa ma duc pana la Suceava la Rompetrol, ca sa raman fidela brandurilor romanesti. Of.

Romania va creste prin bun-simt si responsabilitate.
Ia sa vad eu cand o sa ajunga OMVul sa aiba macar un slogan la fel de bun.

Invat. Dar se pare ca nu e indeajuns :)

2010-05-14T13:58:00.000+03:00

Ma duc iar acasa. Imi iau doar ghiozdanul cu galbenel in spinare si plecam toti trei acasa [eu, galbenel, octav].
Pentru acest minunat weekend vreau sa: citesc vreo 5 carti, scriu vreo 15 pagini, termin proiectul.
Si invat pt publicite.

O sa ma distrez.
Dar macar acasa am linistea sufleteasca. Si cine n-a stat in viata lui la camin, habar nu are ce-i aia.

Ma duc acasa.
Pa.

Scriu. Si asta ar trebui sa fie indeajuns

2010-05-13T00:31:00.000+03:00

In aceasta minunata seara de 12 mai, fac ce trebuia sa fac de multa vreme. Revin la scris. De ce? Pentru ca tin prea mult in mine. Sau poate pentru ca nu am timp sa spun cuiva mereu, continuu ce simt, ce gandesc, ce observ, ce ma face sa vibrez. O rochie, un zambet, o fata frumoasa de pe strada, un baiat roacar, o bunicuta din parc, doi copiii galagiosi, un fluture, o musca, o floare, un smoc de iarba proaspata, un iz de gogosi calde, parfumul unei doamne elegante.

Ador strada. Ador ce se petrece cand ies din celula mea, de la etajul trei, din blocul de celule in care locuiesc. Un amalgam de stimuli de toate felurile. Un amalgam de oameni de toate formele, zambitori si incruntati. Oare la ce se gandesc ei? Mi se intampla sa mai zambesc din senin, mergand pe strada. Si cel mai adesea le zambesc altora.

Copii sunt cei mai receptivi. Ei imi zambesc de cele mai multe ori inapoi. Dar se mai intampla sa imi zambeasca si altii, mai in...etate. E un fel de joc de...’’ma bucur ca sunt aici, ca traiesc, ca pentru o clipa ajung sa te cunosc, cand trec asa, grabita pe langa tine’’ si daca celalalt ma priveste lung sau imi zambeste inapoi, inseamna ca imi raspunde: „da, si eu ma bucur sa te cunosc din mers. E frumoasa ziua de azi, merita traita”. Si acea simpla privire, un zambet abia zarit, care leaga un mesaj intre mine si necunoscut, ma fac sa imi continui fuga prin viata, sa imi fac singura ziua mai buna, sa imi impun fericirea mai presus de orice, pentru ca se merita.

Cu o forta de optimism cu mult peste limitele normalului, incep din nou sa scriu. La fel de personal, poetic, siropos, uneori, dar mereu cu multe multe sentimente. Emotii si tresariri amestecate printre cuvinte.

Mi-am dorit mult sa scriu un blog despre pr si problemele de comunicare de criza din tara noastra. Sau despre publicitate. Sau despre orice alt domeniu pasionant. Dar nu mi-a iesit. Sunt atat de multi oameni capabili sa vorbeasca, sa dezbata, sa discute, sa analizeze, iar eu inca nu ma consider o specialista in mai nimic... mai putin experimentarea zilnica a vietii simple si optimiste. Asa ca, nu pot, deocamdata sa scriu prea mult despre altceva....

Dar cine stie, poate intr-o zi...

Afara e soare. Si asta ar trebui sa fie indeajuns

2010-04-02T10:16:00.000+03:00

Am ajuns ieri in minunatul Falticeni si primul lucru remarcabil care mi s-a intamplat a fost sa ma muste un cutu rau si afurisit. Nu m-am dus la spital, nu mi-am facut anti tetanos[daca asa se scrie], ca nu era asa de grav [oricat de nervos parea el..]. Dar mi-a dat o stare de tremurat, de frica fata de tot din jurul meu, pe care a trebuit sa o duc dupa mine toata ziua.

Mare parte din zi am stat cu mama in bucatarie, facand cozonaci si pasti. Ceea ce e fost ok, pt ca nu aveam de ce sa-mi fie frica.
Dar spre seara, cand a trebuit sa 'ies in lume', a fost blestematia lumii. N-am fost in stare sa fac nimic. Si poate era de la oboseala, poate chiar nu mai stiu deloc sa conduc masina si de asta mi-era asa frica, se poate sa fi fost alte 20 de cauze in spatele incapacitatii mele complete[dpdv social, tehnic etc.], dar eu una cred ca era de la muscatura. Din cauza ei am avut ieri o zi execrabila.

Ei, dar azi e altceva decat ieri. M-a trezit telefonul fix la 8.25: un nene vroia sa ne transmita sarbatori fericite. La ora aia??? What was he thinking?? Ei, e soare afara, Guerilla canta, sifonierul ma asteapta sa-l fac curat, somnul a trecut...si cam atat.

La treaba cu noi!
Muscatura nu mai are efect si azi. Mi-a ajuns ieri.

Prea mult zahar

2008-11-10T10:50:00.000+02:00

O banala sticla de cola de jumate contine 10% din cantitatea necesara de calorii pt o zi.
Prajiturile de la cantina sunt bunicele.

In rest, nu prea mai gasesc lucruri zaharoase in viata mea. sau in mine.
frunzele cad, gagicile petrec, lumea socializeaza, iar eu, dupa Socrate si dupa multi altii, sunt un monstru. ca geniu n-oi fi.

daca sunt antisociala...de ce dumnezeu mi-e asa de dor de prietenele mele?

mi-e scarba de oameni si mi-e si mai scarba de femei. proaste si inculte si nesimtite. imi vine sa le arunc cutiile de fard pe care si le lasa pe pat la mine, pe geam , sa le culeaga din iarba urinata de caini. imi vine sa le tai firul la boxele din care rasuna manelele si rbd. imi vine sa le bag pe gat cojile de la semintele la care rod pana in zori. si imi vine ..habar n-am ce sa mai fac cu mormanele de peturi de bere de la mine din camera. as face disectie cu inima rece pe colegii de la unu. i-as lua pe rand si i-as diseca, pe viu, incet si adanc. si as turna sare, sau lamaie, care ustura mai tare. ca sa nu mai bage bere in burtile alea mari in fiecare seara si sa vina la mine si sa zbiere ca nu socializez cu minunatiile lor. I-as obliga sa citeasca urmuz si faulkner si sa asculte morcheeba si faithless neincetat. Si idei imi mai vin.

urasc lumea asta si nu am nici cel mai mic regret ca sunt absolut incapabila sa ma adaptez.
urasc mult zilele astea si nici macar o prajitura sau o cola sau o muzica draguta nu reuseste sa ma binedispuna prea tare.

munti de zahar si de ignoranta. niste capete mai seci decat discursul meu cand sunt sictirita, care sunt convinse ca ele iubesc, sunt bune si sincere, nu vor sa faca rau nimanui si peste toate astea, sunt fericite doamne, da! fericite! ca au cunoscut burto...pardon, baieti noi.

minunat!

[Edited on Tuesday November 4, 2008 - 03:41pm]

Povesti din autobuzul 41b

2008-11-01T17:04:00.001+02:00

In lipsa de calculator si in lipsa de prieteni adevarati, incep sa privesc cu mult obiectivism aglomerarea sociala din jurul meu. Sunt in clasa, sau in autobuzul 41b[arat] sau mananc o shaorma in copou, sau incerc sa dorm infofolindu-ma sub pilota mea rosie cu buline. In fiecare moment constient, analizez comportamentul celora din jurul meu. Sunt surprinsa de cate lucruri pot descoperi la niste persoane de care nu sunt in niciun fel atasata.
De exemplu, eram in autobuz care astepta la semafor la biblioteca. Pe banda cealalta era o tante intr-o masina care arata foarte contrastant. Pe de o parte era imbracata aproape ca o maicuta, cu batic in cap si bluza dintr-aia foarte conservatoare si pe de alta parte conducea o masina si manca o banana cat astepta la semafor. Adica era o persoana f ocupata care nu avea altcandva timp sa manance. Si oarecum emancipata, din moment ce conducea ea si nu barbatu-su. Interesant, zic eu.

Am vazut, tot din autobuz, o tipa cu pantaloni negri, lipiti pe picioarele perfecte si cu un pardesiu cambrat, scurt, rosu. Evident, ca sa fie femeia ideala nu mai lipsea decat sa fie blonda. Si binenteles ca era blonda. Pe langa faptul ca arata foarte hot, am mai observat asemanarea izbitoare dintre ea si o papusa. O papusa din plastic. O asemanare din aceeasi categorie m-a izbit in oglinda, dupa ce o colega a insistat sa ma machieze.
Nu inteleg de ce oamenii insista asa de tare sa se plasticizeze.

Intr-una din zilele aglomerate, era un baiat langa mine [in autobuz]. Stateam amandoi in picioare, atarnati de cate o bara. Avea ochi mari si albastri. Izbitor de albastri. Dar ce m-a socat erau trasaturile fetei, atat de bine conturate, incat unui desenator profesionist i-ar fi foarte usor sa ii faca portretul, numai din cateva schite. Cred ca tipul a zis ca oi fi vreo nebuna ca am stat mult si am meditat pe marginea trasaturilor lui [holbandu-ma la el, probabil..:))].

Oamenilor le este teama sa se expuna. Autobuzul este un mediu foarte periculos din acest punct de vedere, pentru ca ii pune pe oameni sa stea foarte aproape unii de altii si nu de putine ori sunt nevoiti chiar sa vorbeasca intre ei [ "merge in Copou, nu?" "nu, merge in Pacurari 40-ul" "futui, iar am luat autobuzul gresit!" ]. Din fericire pt ei, expunerea nu dureaza mai mult de 30-40 de minute.

Unii oameni se plasticizeaza. Se machiaza, isi pun fiare in urechi si abordeaza un stil in care sigur sa arate cat mai cool posibil. Si toti seamana intr-un fel intre ei. Si imi place de oamenii astia, pentru ca , in general, arata foarte bine [like some rock-stars].

Pe de alta parte, sunt oameni care raman umani. Care iti zambesc fara motiv, care poarta acelasi tricou, nu incearca sa impresioneze prin nimic si sunt dispusi oricand sa te imbratiseze.

Stau acuma si ma gandesc... eu unde ma incadrez?

ps: o poveste laterala, dar tot legata de firea umana. si de blonde. este o tipa la comunicare cu mine care arata foarte hot, e blonda si poarta multe accesorii [orice asemanare cu vrun personaj falticenean este simpla coincidenta]. e plina de sine si zambeste ostentativ, chiar si cand merge pe strada, numai asa, ca sa arate la toata lumea ca e constienta ca-i frumoasa.
Si cred ca am invidiat-o pentru o clipa, pentru increderea in sine, mai mult decat pt culoarea parului. Si am mai invidiat-o cand am aflat ca are un nume deosebit, si nu unul banal, ca al meu.
S-a intamplat la o sedinta AIESEC sa stea in fata mea. Si-a deschis clapita la telefon si am vazut [fara sa ma uit intentionat :D] poza unui tip dintr-ala cu burta mare si mustata ca wallpaper. Si in momentul ala am incetat s-o mai invidiez.

Alo, trezirea!

2008-09-27T20:25:00.001+03:00

summer has come and passed
the innocent can never last
wake me up when september ends

Ain't no sunshine

2008-09-22T21:50:00.000+03:00

In stilu'mi caracteristic, imi sufoc viata. Pana raman fara ea.

murfatlar VINUL

2008-03-19T14:47:00.000+02:00

Cine [ne] trece bacu?

2008-03-01T21:29:00.001+02:00

In contrast cu frumoasele poze postate ieri, care vibreaza a primavara, a fericire si raze liberine, astazi m'am apucat de noile variante pentru bac. Si lucrurile stau cam asa :
Romana: sub 2 e bun si nebun. e bun pt ca te face ca pe viitor, daca ai o idee, sa stii sa ti'o exprimi in scris, iti formezi mana sa scrii astfel de texte, sa fii convingator, deci daca va trebui vreodata sa scrii si prin ce scrii, sa convingi, vei sti cum sa faci. intrebarea e : cate dintre meserii cer chestia asta in mod constant? scrisorile de anul trecut erau mult mai utile pt viata noastra viitoare decat astea. dar putem sa zicem ca traim intr'o lume in care nu trebuie decat sa completezi spatiile goale ca sa faci o cerere de eliberare de carte de identitate, asa ca ..sa zicem ca nu e prea negru dracul.
Anul trecut vroiam sa dau la fjsc la bucuresti si m'am apucat sa lucrez tipul de texte care se dadea la admitere. erau niste cerinte destul de sofisticate si am stat sa citesc multe ca sa inteleg cam ce vor baietii aia de la mine. Ce curios e ca cerinta de la sub 2 de la bac seamana cu cerinta pt FJSC. deci, mda, e cam complicat. ..te pomenesti ca vor sa ne faca jurnalisti pe toti!
Mate: am facut prima 'varianta' , adica subiectele 1, toate trei. bleah.
panarama totala. capitole care au uitat sa le mentioneze in programa de la inceputul anului, acuma apar bine-merci in subiecte. trebuie sa invat un picut ca sa pot sa nu imi fac griji.
Geogra: plictiseala.
info/bio: de acuma ma uit...
Doamne ajuta!

29 martisor

2008-02-29T14:44:00.001+02:00

Lectia despre jazz

2008-02-20T22:27:00.000+02:00

Later edit [cand mi s'a activat si mie contul pe trilulilu] .
enjoy! :)

Vineri seara am fost la un concert de jazz, in Falticeni. Atmosfera era calda, iar restaurantul coclea de lume. In cea mai mare pare oameni mari [probabil pentru ca cei mici s'au dus la dj alexinio din club w :)) ]. Ei bine, am fost puse la o masa, de unde se vedea printre stalpi formatia acordand ce avea de acordat, am comandat ceva de stins setea, asa cum se cuvine si cu o intarziere de vreo 20 de minute, muzica a inceput sa cante in ritm alert si cumpliiit de placut. Vinul [de casa] era tare, nici prea dulce , nici prea sec. numa bun. Alexandrei ii sareau picioarele pe sub masa si simteam si eu cum nu mai am stare deloc pe scaun. in consecinta, ne'am ridicat frumusel si am inceput sa dansam. ritmul de jazz cu putine influente sud-americane era asa de suav, incat era o placere nemarinita sa te misti, ca intr'un fel de ritm de rumba. vinul ne curgea prin sange si noi dansam, usurel, una in juru alteia. si trebuie sa marturisesc ca a fost a naibii de bine. nenea de la masa vecina a venit la noi la masa si i'a zis unei fete cu care eram [si care nu dansa] ca 'pe jazz nu se danseaza'.

Mai tarziu am aflat ca mai multe persoane din restaurant [dintre cei care ne vedeau] ii impartaseau parerea conservationista a lu nenea.

In schimb, doua doamne, dintre care una profa la Nicu, ne'au zis ca dansam foarte frumos, ceea ce nu putem sa negam ca ne'a dat un sentiment de bine, ca totusi ne aproba cineva. spre sfarsit au mai venit doua fete sa danseze cu noi. si a fost de'a dreptul distractiv.

Alexandra, fiind mai mititica, e mai fragila in fata acestor comentarii si mi'a fost cam greu sa o conving ca ceea ce am facut noi nu a fost nici imoral, nici impotriva culturii jazzului. Muzica o simte fiecare in felul sau. Dimpotriva, mi se pare o infranare absurda a propiilor emotii sa asculti asemenea muzica si sa stai pe scaun. in special daca faci parte din categoria de varsta 16-20 [ancutz, tu ai 17]. In orice caz, am cautat si pe wiki si am aflat ca nu am comis nicio calomie si ca modul meu de a simti muzica nu incalca nicio lege a acestui gen muzical. Dar, se pare ca falticenenii, desi vin la jazz, nu pot sa il simta sau nu reusesc totusi sa treaca peste prejudecati. imi ramane sa cred ca ei sunt cei inchisi la minte si ca gestul lor de a veni la concert este defapt un mod de bravada. exagerez. ok, nu tuturor le place sa danseze. dar care e problema lor cu altii? :)
in orice caz, a fost o noapte memorabila...[nu stiu sigur daca in sensul bun sau rau al cuvantului].
<<<Deşi de dată relativ recentă, originea şi semnificaţia iniţială a cuvântului "jazz" (la început pronunţat jass) este controversată. O ipoteză ar fi înrudirea fonetică cu expresia "chasse-beau", o figură de dans din Louisiana, cândva colonie franceză. Alţii cred că ar deriva din cuvântul Jézabel, numele unei prostituate din New Orleans, în ortografie americană "Jazz-Bel". În jargonul populaţiei locale cuvintele jasm sau gism înseamnă rapiditate şi energie, au însă şi o semnificaţie erotică. În 1917, formaţia Original Dixieland Jazz Band a avut mult succes la "New York Columbus Circle", şi cuvântul "jazz" a intrat în vocabularul curent, deşi apăruse deja cu referire la muzică în 1913 într-un ziar din San Francisco, fără să fi avut un deosebit ecou. >>>

2008-02-17T14:49:00.000+02:00

am fost azi dimineata la olimpiada de engleza. am dat acolo de singura persoana din orasul asta intreg pe care imi doream sa o vad. ne'am zambit. am scris un eseu in care explicam cu largi epitete ca in viata trebuie sa fii ferm si cand iti doresti ceva, sa lupti din toate puterile pt acel ceva, deoarece visele nu se implinesc de la sine.
am plecat spre casa visand si realizand cate prostii am putut scrie in eseu, deoarece eu n'am fost in stare nici macar sa am rabdare cinci minute, cinci minute ca sa imi implinesc visul meu.

concluzie?
mda.. cred ca m'am indragostit

Nice quote for a night full of philosophical spirits

2008-02-14T20:27:00.000+02:00

"Work like you don't need the money.
Love like you've never been hurt.
Dance like nobody's watching."

Satchel Paige

Ce facem noi fetele, cand suntem prea stresate..

2008-02-13T22:34:00.000+02:00

Intr'o senina dupa-amiaza de primavara, razvratita si pornita cu artzag impotriva parintilor, scolii, vietii si existentei in sine, rux s'a dus la frizer si s'a tuns. Mica intreprinzatoare, anca, a incorpit in doua secunde o pancarda pe care scria 'poza cu maimuta, 1 leu bucata' si dora i'a sarit imediat in ajutor cu o camera foto. asa au facut fetele doua trei faleze. apoi au venit sa'mi arate si mie minunea [defapt eu o vazusem prima, da in fine] . nu imi dau seama acuma de ce nu am si eu poza cu 'maimuta'. probabil n'aveam un leu in ziua respectiva.

stand in cada m'am blocat cu samponul in mana amintindu'mi cum dupa toate de mai sus, rux mi'a zis ca prima data cand s'a spalat pe cap dupa ce s'a tuns periutza nu stia cat sampon sa'si toarne.

concluzie?
mda, m'am tuns..

Fericire...fericire?...fericireeee??!!

2008-02-06T22:48:00.000+02:00

fericit esti atunci cand exista un scop, nesemnificativ si stupid caruia sa te dedici in totalitate. fericit esti cand vezi ca azi e mai cald decat ieri. fericit esti cand stai de vorba cu prietena ta cea mai buna jumatate de ceas la telefon. fericit esti cand te intalnesti cu prietene vechi si beti ceai si te innebunesc cu tot felu de baieti despre care tu nu erai la curent. fericit esti cand papi o acadea imensa si citesti o carte plina de pasiune [si cartea si tu] care nu este in programa pentru bac.
fericit esti cand simti ca este cineva in viata ta, cand exista o speranta care se va aprinde, posibil intr'o zi.
fericirea izvoraste din absolut orice care este mai presus de nimic.
si cum eu de obicei nu fac nimic... apuc mai rar sa fiu fericita.
si azi, printre reprize de scandal familial, am evadat din banala mea camera, din banala mea existenta si m'am infruptat cu o jumatate de ciocotoff si cu o jumatate de gura de fericire.
Ce e aceea fericire, pana la urma? cand apare, cand dispare, ce trebuie sa'i faci ca sa se transforme din extaz intr'un sentiment bland care dainuie? acuma vorbesc despre fericire sau despre altceva?

2008-01-31T16:16:00.000+02:00

Astazi proful de romana a facut o observatie foarte curioasa.
A zis ca tinerii din ziua de azi spun de foarte multe ori 'vreau sa ma simt bine'. binenteles, s'a scuzat el, nu ar avea cum sa isi doreasca sa se simta rau, insa aceasta expresie e mult prea des folosita.
Oare de ce?
Probabul pentru ca 'tinerii din ziua de azi' sunt in primul si in primul rand extrem de artificiali. Si eu pot spune ca am avut o zi perfecta, chiar daca cel mai important lucru pe care l'am facut in cele 24 de ore a fost o baie fierbinte cu spuma.
Stiu ca citisem pe undeva ca trebuie ca in fiecare zi sa te trezesti cu un scop si sa te culci seara fericit daca ti'ai indeplinit sarcinile sau dezamagit daca n'ai reusit.
Noi ne culcam mereu foarte fericiti si ne trezim mereu foarte obositi, insa nu cu prea multe ambitii in fata.
Luni m'am trezit cu ambitia sa imi bag picioarele in ea de raceala si sa ma duc la scoala.
Marti m'am trezit cu ambitia sa imi scot media la filosofie. a fost o zi groaznica.
Miercuri m'am trezit... fara scop.
Joi...tot asa. Am de invatat doua pagini sa le zic maine la o prezentare.
nu o sa le invat. stiu asta.
mai degraba fac o baie :)

The price of happiness...and the tips

2008-01-25T18:40:00.000+02:00

Fericirea suprema inseamna cunoasterea absoluta, pentru intelepti.
Fericirea suprema inseamna bucuriile trupesti, pentru cei mediocri.
Noi, cei de la mijloc ne zbatem intre cele doua poluri.
Sau cel putin asa ii place lui Suskind sa spuna.
Pana sa gasesc versiunea mea de fericire absoluta, ma multumesc cu niste nimicuri.
Si e a naibii de bine!

Pe unde s'a pierdut scrisoarea?

2008-01-24T22:55:00.000+02:00

Intotdeauna am crezut in similitudinea dintre unele opere literare scrise acum mai bine de un secol si situatii din viata noastra.
Insa mai rar am ramas asa uimita ca acum.
Scrisoarea pierduta a lui Caragiale se repeta.
Cu exceptia faptului ca nicio scrisoare nu este implicata in situatiune.
Si pentru ca la revolutie au murit oameni pentru libertatea de exprimare, lumea a inceput sa vorbeasca. Ei, care lume!
Lumea.. fiecare despre celalalt cu cealalta samd.
Dar, sa fiti sanatosi stimabililor, ca pana la urma ne impacam toti cu toti si ramanem fericiti impreuna!

De la Dumnezeu, spre dreapta

2008-01-07T19:45:00.000+02:00

Foarte rar mi-am pus probleme despre sensul general al existentei mele, sau al existentei vietii in general. Subiectul n-a constituit niciodata o provocare, pentru ca imi place sa iau lucrurile asa cum sunt si sa le traiesc si sa rad si sa plang si sa rad iarasi, fara sa ma intreb: dar oare unde o sa duca toate astea? Oare am vrun sens pe'acest pamant sau globul s-ar invarti lejer si fara mine?
Nup, nu m-am intrebat. Nu pentru ca nu cred ca as putea sa dezbat un pic subiectul, ci pentru ca nu mi s-a parut necesar sa imi pun aceasta problema.
Dar, pare'se ca sunt multi in jurul meu care se gandesc la lucrurile astea.

Eu ma gandesc fiind stimulata de Thomas Nagel si ale lui randuri din "Oare ce inseamna toate astea?". Acum ca am terminat cartea simt o nevoie nebuna sa vorbesc cu Nagel pe messenger.
Trebuie sa ii explic neaparat cateva aspecte pe care nu le-a tratat si niste lucruri pe care le-a enuntat in mod absolut eronat.
CUm sta treaba dupa el cu sensul vietii... nu exista. noi ne gasim sensul raportandu'ne la alti oameni, care isi gasesc sensul raportandu'se la noi. dar omenirea, nu are niciun scop precis.
B inenteles acestea sunt spuse excluzand ideea de Divinitate. Desi e destul de stupid [pare-se] sa consideri ca exista o fiinta suprema a carei sens este absurd sa il cauti.
Bun. Deci ne-am lamurit. Traim degeaba.
mmmm...n-are dreptate. eu creeed [din seria 'tata spunea..'] eu creeed ca eu, tu, oricare, ne nastem fara niciun scop. n-avem niciun sens. dar asta e un privilegiu, pentru ca ne putem gasi noi singurei scopul, care sa conteze pentru noi insine, nu pentru intregul sistem solar. si cred ca sa-ti gasesti propiul sens in viata te face de un milion de ori mai fericit, decat sa suferi zi si noapte, o viata intreaga, pentru faptul ca tu nu ai nicio importanta pentru cometa care se apropie acuma de Pamant, sau pentru satelitii naturali ai lui Saturn.

Si totusi...poate ca povestea din StarDust e reala. Noi ne uitam la stele, iar ele se uita inapoi, la noi. si-atunci...n-ar capata toate un sens?

Iubiri caraghioase

2007-08-26T21:33:00.000+03:00

Suntem cu totii niste bieti mutanti.
De la adam incoace, cu totii.
Adam saracu, era normal. Apoi, dintr-o coasta , a aparut si Eva.
SI eva a pacatuit prima. Sarpele a fost prima tentatie din istoria omenirii noastre.
Adam era omul perfect, desavarsit, iar fara femeia de langa el, niciodata nu ar fi avut curajul sa incalce numele Domnului.

Apoi, cu fiecare generatie, omenescul s-a degradat din ce in ce mai mult.
Religia s-a impus, in vederea stoparii fenomenului. N-a reusit sa-l stopeze, dar l-a tinut multa vreme in frau. Emanciparea a dus la alt fenomen, ala de formare a eticii,a moralului, care sa impiedice, si el, expansiunea caracteristicii libertine, malefice chiar, a individului.
Si, binenteles, au aparut si legi care sa ne tina in frau.
Toate astea ca sa ne mentinem fanteziile si impulsurile in niste limite care sa ne permita totusi sa traim ...omeneste.

Si cu toate astea, tot mutanti ramanem.
Nimic nu mai e normal si atat.
Fiecare sentiment, fiecare relatie interumana au fel de fel de intorsaturi si impunsaturi.
Uneori, iubesti doi oameni la fel de mult , la intensitate maxima, alteori te indragostesti in doar doua secunde si uiti in doua zile.
Relatiile de prietenie lasa in urma dare de pasiune amara si uneori aventura de o vara[intr-o seara, intr-o scara de bloc murdara type] ajunge sa te impresioneze mai mult si sa te iubeasca dupa ani si ani mai mult decat your 'playground love'.
E... socant.

Nu ar trebui sa fie asa.
Nu?
adica...
atunci cand iubesti, iubesti numai o persoana! asa TREBUIE sa fie. nu?
apoi... the playground love trebuie sa fie acela despre care sa ai numai amintiri placute, sa te invaluie o caldura prin tot corpul cand iti amintesti de el, sa zambesti instantaneu si , nostalgica sa-ti amintesti o intamplare mica, stupida , insa ataaat de frumoasa... si nu sa-ti amintesti, in primul rand in ce hal va injurati unu pe altul si cum va hartuiati si cum amandoi alternati intre dragoste[sau poate doar atractie] si ura cea mai pura. NU TREBUIE sa fie asa amintirea despre cel care ti-a rapit muuult din toata vremea liceului, nu?
Si mai apoi, ce este iubire de-o vara, trebuie sa ramana o amintire frumoasa, care sa te faca sa chicotesti si-atat. Nu sa suspini dupa el, nu sa innebunesti cand vorbesti cu el la telefon [nu trebuie sa vorbesti cu el la telefon!!!]....

nu inteleg...
de ce nu poate fi simplu.
relatia relatie. sentimentul, sentiment.
suntem tu si cu mine si stim exact ce vrem unul de la celalat, ce se va alege de noi, si ce va ramane dupa ce nu vom mai fi impreuna.
E....odd.

Binenteles, cineva o sa-mi zica: dar ar fi asa de plictisitoare si robotizata o viata in care sa stii excat ce si cum...
ba nu-i adevarat. doar asa ai reusi sa explorezi cu adevarat ...tot ce poti explora cu un alt om. sentimente, senzatii, idei-ideologii, etc.
Doar o relatie serioasa [si monogama] te invata cu adevarat ceva despre cel de langa tine.
nu toate nebujniile si tentatiile facute cu diversi serpi din gradinile vecine , alea nu-ti aduc mare lucru. sunt insipide si in timp, te distrug.

iubirea simpla a ajuns sa fie cel mai complicat lucru. cel mai greu e sa ajungi la puritatea asta absoluta. Si cand ne gandim ca acest sentiment sta la baza crearii noastre... ne dam seama ca tare trist am ajuns.

si asa, noi toti, o mana de mutanti, ne imperechem, ne reproducem [dand nastere unor mutanti si mai mutanti decat noi insine, care binenteles, vor pacatui mult mai mult decat am pacatuit noi...] si ne vom incheia viata senili sau cu altzheimer [oricum s-ar scrie..] de la prea mult stres sau de la prea multe chipsuri. sau poate vom muri de obezitate ca ne-am petrecut majoritateaa vietii intr-un scaun, dezvoltand relatii virtuale cu tot felu de dubiosi si paranoici .

si ...iubirea?
unde-i iubirea?